Sfințenia lui Dumnezeu: sacrul separat de profan

Nimeni nu este sfânt ca Domnul; nu este alt Dumnezeu decât Tine ... (1 Samuel 2:2)

Înțelesul de bază al sfințeniei lui Dumnezeu este separarea de profan. (W. Pannenberg)

În unele tradiții creștine se vorbește foarte mult despre oameni sfinți, ceea ce ne face să gândim că sfințenia este o însușire. Astfel ajungem să credem într-un mod eronat că sfințenia este o calitate ce descrie în egală măsură atât un om credincios, cât și pe Dumnezeu. Însă, chiar dacă există o zonă de confluență între Dumnezeu și om în ce privește sfințenia, aceasta este doar un atribut divin, absolut și netransmisibil. Ca s-o spunem mai pe șleau, numai Dumnezeu este sfânt, nimeni și nimic altceva.

Motivul confuziei cu privire la sfințenie este definiția care presupune ”absența păcatului”. Însă, așa cum spune Ravi Zacharias, este inadecvat să definești sfințenia în comparație cu păcatul, pentrucă „nu putem defini binele făcând referință la rău”*. Lucrul acesta ne duce la concluzia că sensul primar al sfințeniei divine nu este etic. O definiție pozitivă ia ca punct de referință creația și afirmă despre Dumnezeu că este separat de lume. Astfel, sensul de căpătâi al sfințeniei este transcendentul.

Dumnezeu se află dincolo de limitele lumii create de El. Tocmai de aceea nu se poate vorbi despre oameni sfinți în sensul în care Dumnezeu este sfânt. Trebuie să avem grijă să nu bagatelizăm caracterul sacru al Celui Sfânt și să-L reducem la nivelul sferei noastre. Desigur, există, așa cum am afirmat și mai devreme, o sfințenie relativă pe care omul o poate poseda, și la care mă voi referi mai târziu. Însă în sensul strict, sfânt este numai Dumnezeu, El care transcende hotarele existenței mele.

Sfânt ești, sfânt ești doar Tu Domnul meu, sfânt e, sfânt e doar Numele Tău. Numai Tu ești Dumnezeu Numai Tu, numai Tu!

*Ravi Zacharias, Beyond opinion: Living the faith we defend (Nelson 2010).