Finanțarea de la Stat și dilema baptistă

Săptămâna trecută am fost și eu la Congresul BCB din România. Am avut ocazia să mă întâlnesc cu mai mulți prieteni pastori și să schimb vorbe și păreri legat de modificarea statului de funcționare. Nu am putut să nu remarc atmosfera care s-a creat în jurul ideii care se vehiculase cu privire la discutarea modificării statutului în ce privește unele aspecte vis-a-vis de finanțarea personalului auxiliar. Ca să parafrazez un prieten de-al meu, cred că mulți ar putea să spună că au venit la acest congres fiind mânați de ,,interesul față de această discuție despre finanțare”.

Mult m-am gândit și m-am răzgândit, dacă să scriu sau să nu scriu despre topicul fierbinte de la ultimul congres al baptiștilor. O fi bine că scriu, o fi rău că scriu, că era mai bine dacă nu scriam, sau era mai rău dacă nu scriam, asta o las în seama altora să decidă. Mă gândesc că or să fie persoane care din interes pt acest topic vor deschide link-ul, zic și eu, că în general chestiunile astea controversate sunt de mai mult interes decât orice meditație biblică, teologică etc, pe care aș putea să o postez pe blogul ăsta. Mă rog, asta este însă frustrarea mea în ce priveste interesul de azi.

Țin să anunț din start că nu mă interesează să tratez problema etică sau politică a acestei chestiuni. Dacă este etic să luăm bani de la stat sau nu, dacă asta înseamnă sau nu încălcarea valorile baptiste apropo de separarea bisericii de stat, lucrurile astea le las în seama celor mai capabili decât mine să le dezbată. Ceea ce vreau eu să abordez este o problemă care, după părerea mea, este total neglijată și trecută cu vederea în această discuție, dar care, eu cred cu tărie că este problema de fond. ”A lua, sau a nu lua bani de la Stat? Aceasta este întrebarea.” Și dacă totuși întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este alta, vizează altă problemă. Cum să îi zic? Problema spirituală? Problema din spatele dilemei? Oricum, este de natură spirituală.

Logica mea este simplă, dar nu cred că este deloc simplistă. Este clar că în bisericile baptiste am ajuns într-un impas de ordin economic care ne-a adus în jurul mesei ca să vorbim despre posibilitatea finanțării de la stat, altfel nu am avea această dilemă. Eu cred că acest demers este un prim pas, momentul în care se va discuta finanțarea de la sta a pastorilor și lucrătorilor baptiști este doar o chestiune de timp. Poate că sunt eu prea optimist, sau prea pesimist în privința asta, nu știu nici eu care din ele să fie. Alte culte din România au depășit de mult pragul acesta, datorită unei flexibilități mai mari în ce privește relația stat-biserică, însă baptiștii mai au de luptat cu o conștiință care ține nu doar de teologie, ci și de istorie. Ca s-o spun franc, pentru unii problema ține de istorie, însă baptiștii abia acum au început să sufere durerile nașterii unui viitor diferit.

Revenind la ceea ce vreau să spun, adaug aici că problema baptiștilor, și nu numai, este veche doar că nu a fost așa de complicată până acum. Îmi amintesc că prin 2000, când eu m-am pocăit, aveam deja formate în biserici viziuni de lucrare peste capacitățile noastre financiare. Pe ce ne-am bazat atunci? Pe Domnul, bineînțeles, însă în nici un caz pe dărnicia membrilor bisericilor noastre, asta ar fi fost nerealist. Ajutorul venea din afară, din familia baptistă lărgită. Mulți pastori și majoritatea proiectelor, primeau și încă mai primesc ajutor financiar de la frații cu care suntem în părtășie, ceea ce nu este un lucru neapărat greșit, după părerea mea. Problema este însă alta, zic eu, faptul că, inevitabil, s-a creat această dependență de exterior, chiar dacă exteriorul nu a însemnat până acum depășirea granițelor părtășiei baptiste. A venit însă vremea când cișmeaua din curte abia mai țârâie și mulți dintre pastori, multe dintre proiectele biserici, fie există la un nivel minim, fie sunt serios amenințate, fie nu mai sunt. Acum 5 ani am fost și noi în situația asta la biserica pe care o păstoresc prin harul și voia lui Cristos, când din pricina lipsurilor financiare a trebuit să închidem două grădinițe creștine, care le vremea aceea erau singurele grădinițe creștine din comunitatea baptistă din Oltenia, dacă nu cumva mă înșel eu. Întrebarea pe care o punem acum în aceste vremuri dificile, din punct de vedere financiar este: Unde să mergem? Răspunsul este din nou același ,,Bineînțeles că la Domnul.”, dar, din nou, în nici un caz la credincioșii din bisericile noastre.

Oare de ce? Ei bine, în primul rând pentru că știm că ... că ... cum să o spun ... că ... ce mai, o s-o spun, că frații noștri nu sunt obișnuiți să practice dărnicia în mod sacrificial (o să mi-o fur rău că am zis asta). Am fost odată la doctor pentru un control și acesta m-a palpat cu putere în zona abdomenului, până am zis ,,Au!”. Doctorul îmi spune: ,,Normal nu ar trebui să te doară acolo”. Cam așa e și cu subiectul acesta fierbinte al dărniciei. Pomenește despre principiul zeciuielii și o să ți se spună că mergi după Lege, vorbește despre dărnicia credincioșilor din Macedonia și o să ți se spună că judeci pe frați, adică în general se strigă prea des ,,Au!” în biserici când pui problema finanțelor bisericii așa cum Biblia o descrie. Principiul biblic des invocat este ”Fiecare să dea cât i-a pus Domnul pe inimă”, dar nu știu cum celor mai mulți le pune ”Domnul” pe inimă să dea puțin, foarte puțin, sau chiar deloc. Mi-e teamă că de atâta văicăreală am încetat să mai auzim și vocea Doctorului care ne spune: ,,Serios? Normal nu ar trebui să te doară acolo”. Ca s-o spun mai tranșant, ne cam batem cu pumnul în piept că noi înțelegem adevărata Evanghelie fluturând Ioan 3:16 încă din școlile duminicale și afirmând sus și tare că Dumnezeu A DAT pe Fiul Său, adică totul, altfel spus că spiritul ei constă în verbul ,,a dărui”, dar ne ofensăm ușor dacă ni se cere la rândul nostru să o trăim cam în același spirit. Ca să nu mai spun că dacă îndrăznești cumva să critici faptul că, bazat pe această realitate dureroasă, în bisericile baptiste din România există o percepție handicapată a Evangheliei, vorba lui Bonhoefer, proclamarea unui har ieftin care doar primește, fără să se dedice, ești un radical, judecător, insensibil etc.

Așa că alegem să tratăm handicapul spiritual din bisericile baptiste luând anestezice, altfel spus, tratăm efectul (lipsa financiară), nu și cauza (lipsa dărniciei). Dacă mă întrebați dacă este un compromis, eu tind să spun că da deoarece, personal, cred că ne-am îndepărtat de modelul biblic. Dacă mă întrebați de este un compromis necesar, ei bine, cred că este, însă în acest compromis trăim de la revoluție, doar că nu în forma asta, doar că acum ne-am trezit. (Aici am să fac o paranteză mai mare ca să mă explic. Trăim într-o cultură în care relevanța este dată și de impactul pe care îl avem în societate. În contextul ăsta, dimensiunea proiectelor este o problemă critică. O școală, o grădiniță, o cantină, un orfelinat etc, sunt lucrări de dimensiune, cu impact, care ajută mărturia bisericii, dar care înghit foarte mulți bani pentru ca să funcționeze. Este clar că funcționarea unor astfel de slujiri imperios necesare pentru dinamizarea mărturiei bisericii, nu se poate baza doar pe resurse interne. Așa că suntem obligați, într-un anumit sens, fie să reducem lucrările la nivelul putințelor bisericilor locale și să pierdem din impact, judecând după managementul uman, nu a lui Dumnezeu neapărat, fie să căutăm ajutor, cu riscul acesta de a trăii în compromisul dependenței financiare din exterior. Până acum compromisul nu a fost atât de problematic, pentru că era venit dintr-un exterior apropiat, însă acum se discută de a face un pas în afara curții și a merge la cișmeaua din stradă, că participăm și noi la plata facturii. Este un raționament valid în spatele compromisului, însă valid din punct de vedere al unui management bazat pe rațiuni umane. Din perspectiva credinței, ceea ce Dumnezeu poate face printr-un proiect de dimensiuni, poate să facă la fel, sau chiar mai mult, și printr-o slujire mult mai mică. De aceea, dintr-o anumită perspectivă se poate discuta despre un compromis necesar, însă nu neapărat justificabil din optica celor care văd lucrurile mai spiritualicește. Aici las pe fiecare să își potrivească lentila prin care privește, pragmatic sau spiritual. Riscuri sunt în ambele direcții după părerea mea, se poate un pragmatism lipsit de credință, dar totodată și o spiritualitate naivă și lipsită de realism. Gata închei paranteza.) Dacă mă întrebați dacă acest compromis este un păcat, răspund că habar n-am de asta, aici îl las pe Dumnezeu să se exprime. Dacă mă mai întrebați dacă este justificabil compromisul, aș spune categoric nu, nu cred că poți justifica faptul că bisericile sunt sărace în dărnicie, dar statul este dispus în sensul ăsta. Însă ce știu eu din toate astea...?! Poate prea puțin, nu bag mâna în foc spunând că răspunsurile mele la aceste întrebări sunt cele bune, așa că o să vă rog să ignorați partea asta. La un singur lucru pot răspunde băgând mâna până la umăr în foc și pe care vă rog să nu-l ignorați. Dacă m-ați întreba care este soluția ideală, v-aș spune că ea nu este de natură tehnică, ci spirituală, este întoarcerea la Evanghelie, redobândirea imaginii grandioase a lui Cristos care s-a dat pe Sine pentru noi și trăirea în lumina acestei realități și în ce privește o sacrificială dedicare financiară, în speranța unei glorioase răsplătiri cerești și în credința că bunul Dumnezeu ne va purta de grijă în toate aspetele vieții. Un lucru este cert aici, nu putem mima această transformare, trebuie să vină de sus, prin actul suveran a lui Dumnezeu, așa că sforțarea este fără rost, rugăciunea însă nu este. Altfel spus, este nevoie de înnoire, de trezire. În lipsa acesteia, ca să supraviețuim, spun eu o supraviețuire destul de artificială, dar necesară, nu ne rămâne decât varianta compromisului. Apoi, Domnul cu mila.

În final aș vrea să spun că sunt conștient de faptul că nu se poate afirma că nu există credincioși dedicați Domnului chiar și în ce privește cele materiale. Ceea ce spun eu, bazat pe multele discuții cu mulți colegi de lucrare, este că aceștia sunt din ce în ce mai puțini în bisericile noastre, sunt o rasă de creștini pe cale de dispariție. De asemenea nu vreau să ofer răspunsuri la această dilemă, nici nu știu dacă le am, ce am este doar o părere personală, care are prea puțină importanță chiar și pentru mine, fiindcă sincer să fiu, ambițiile mele cultice sunt tot mai reduse pe zi ce trece, chiar dacă eu cred că dedicarea mea confesională a rămas intactă. Pentru mine baptismul ține mai mult de o linie doctrinară și de părtășie, chiar dacă nu sunt în unele privințe pe aceeași linie cu baptiștii din România. Mă interesează prea puțin aspectele care țin de identitatea cultică. Ceea ce însă vreau este să deturnez atenția de la problema de suprafață, la problema de fond și să provoc ceva reacții spirituale, eu știu, rugăciune, post, predicare îndrăzneață etc. Și mai vreau ceva, de aceea mă și rog, vreau ca ,,pocăința și credința” să fie mai mult decât un slogan pe un banner, vreau să fie o realitate. Eu cred că atunci nu vom mai avea astfel de dileme, sau cel puțin vom reduce consistent din problema de suprafață. Poate sunt naiv. Dar dacă am totuși dreptate?