Sfințenia lui Dumnezeu ca distinctivitate morală

Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui! (Isaia 6:3)

În lumina sfințeniei divine, praful și pânzele de păianjen ies în evidență. (Billy Graham)

Viziunea profetică și apostolică a sfințeniei lui Dumnezeu este atât de cutremurătoare. Cele mai apropiate ființe angelice trebuie să își acopere fața ca să nu-L privească. Omul care stă înaintea Celui Sfânt este îngrozit până aproape de moarte. Când Cel Divin invadează granițele lumii, aceasta se clatină din temelii. În acest context Dumnezeu este descris ca fiind ”kadesh”, sau ”hagios”, de trei ori sfânt, adică absolut separat de lume, ceea ce înseamnă că se distinge de ea la modul absolut.

Cei doi termeni, separat și distinct, sunt interschimbabili și sinonimici. Semantica primului are în vedere spațiul, este dimensional în sensul strict și în ce privește pe Dumnezeu descrie transcendența Sa. Semantica celui de-al doilea are în vedere valoarea, deci este comparativ în sensul strict și în ce îl privește pe Dumnezeu descrie unicitatea Sa. De aceea putem spune că implicit, sfințenia divină se referă și la distinctivitatea etică, adică „totalitatea și unicitatea măreției morale a lui Dumnezeu”*.

Biblia relatează că experiența umană a întâlnirii cu Dumnezeu scoate în evidență sfințenia Celui Sfânt ca fiind tocmai această distincție morală. Toți deopotriva s-au simțit păcătoși. Distinctivitatea este descrierea subiectivă a sfințeniei divine, a omului care este copleșit în căderea lui de înălțarea Celui Sfânt. Cu cât trăiesc mai mult în umbra sfințeniei Lui, cu atât mai mult îmi înțeleg necurăția. Conștiința mea este trezită brusc de lumina inefabilă a sfințeniei. Nu-mi mai rămâne decât pocăința.

O, Tu, numai Tu ești preasfânt! Auzi deci adâncu-mi suspin! Căci vreau cât vor fi pe pământ întreaga mea viață doar Ție s-o-nchin.