Minunile și charismata

În anul 600 î.C, Peisander, a scris poemul epic intitulat „Muncile lui Hercule”. Pentru a ispășii greșelilor din trecutul său, Hercule este trimis la regele Eurystheus pentru a lucra pentru el. Regele îl încearcă pe Hercule cu doisprezece munci imposibile unui muritor. În cea de-a șaptea provocare Hercule se luptă cu ”Taurul din Creta”, pe care îl îngenunchează după ce îl prinde de coarne. De aici cunoscuta expresie „a prinde taurul de coarne” care înseamnă să te încumeți să înfrunți o dificultate.

Ceea ce voi face în continuare în studiul acesta despre minuni este tocmai acest lucru. Voi încerca să iau taurul de coarne și să vorbesc despre lucrul care s-ar putea spune că e cel mai controversat în stabilirea unei teologii biblice a miraculosului. Lymann Beecher, un cunoscut slujitor prezbiterian din secolul 19 spunea despre controverse astfel: „Nu a existat o evoluție fantastică în politică, știință sau religie fără controversă.” Așadar, controversa își are și ea rolul ei în cercetarea adevărului biblic.

Însă despre ce controversă este vorba? Am numit această sesiune ”Minunile și charismata”, pentru că vreau să ne oprim și să discutăm despre darurile miraculoase ale Duhului Sfânt întâlnite în lista din 1 Corinteni 12:8-10,28. Aici intră în conflict două concepții teologice diferite, cesaționismul și continuaționismul. Ceea ce vom face în continuare este să înțelegem trei lucruri: definiția darurilor spirituale miraculoase; rolul darurilor spirituale miraculoase; și valabilitatea darurilor miraculoase.

Cuprins

Definiția darurilor miraculoase. Așadar, ce sunt darurile spirituale miraculoase? Ca să răspundem la această întrebare trebuie să înțelegem ce este un dar spiritual, indiferent de specificul lui. Sunt două cuvinte în limba greacă, ”pneumatika” (darul Duhului) și ”charismata” (darul harului), ambele atestă originea și natura darului spiritual (Paul Ens). Deci, un dar spiritual este „înzestrarea divină cu o anumită abilitate specială pentru slujire, dată unui membru al trupului lui Cristos” (definiție dată de William McRae).

În listele din Romani 12, 1 Corinteni 12 și Efeseni 4, sunt listate un număr de 18 (sau 20) de astfel de daruri spirituale, însă așa cum susțin majoritatea cercetătorilor bibliei, aceste liste „nu au menirea de a oferi o descriere comprehensivă a tuturor darurilor spirituale” (MacArthur). Însă aceste liste cu caracter orientativ ne oferă posibilitatea de a face o clasificare a darurilor spirituale. Avem astfel patru grupe de daruri spirituale: revelatoare; confirmative; edificatoare; auxiliare (Robert Thomas).

Darurile miraculoase sunt incluse în cea de-a doua categorie și sunt cinci la număr. Primul este darul credinței și se referă la siguranța realizării miracolului (Fp.27:25). Al doilea este darul vindecărilor și se referă la abilitatea de a reda sănătatea (Fp.2:22). Al treilea este darul minunilor și se referă la abilitatea de a săvârși acte miraculoase (Fp.13:11). Darul limbilor și tălmăcirilor sunt înrudite însă distincte și au de a face cu vorbirea în limbi străine și cu interpretarea lor (Fp.2:4 și14).

Rolul darurile miraculoase Rolul darurilor spirituale miraculoase este, așa cum am anticipat mai devreme când le-am plasat în categoria darurilor confirmative, de a „autentifica pe apostolii ca mesageri ai lui Dumnezeu care aduc un mesaj de la Dumnezeu” (William J. McRae). Lucrul acesta este descris în câteva pasaje biblice care scot clar în evidență acest rol al minunilor de semne de autentificare a mesagerului (Fp. 2:22; 2 Cor.12:12) cât și a mesajului (Mc.16:20; Ev.2:1-4). Deci, minunile au de a face cu revelația.

Într-adevăr, darurile miraculoase au rolul de a sprijini darurile revelatoare. Darurile revelatoare sunt: apostolia, profeția, deosebirea duhurilor, cuvânt de înțelepciune și cuvânt de cunoaștere. Prin revelație se înțelege „actul de descoperire și comunicare a adevărurilor divine” (Merriam – Webster), însă „odată ce canonul Scripturii este încheiat, revelația s-a încheiat, la fel și darurile miraculoase a căror funcție era confirmarea revelației” (Glenn R. Kreider, concluzie la J. Edwards).

Care sunt dovezile biblice în privința aceasta? În primul rând Scriptura vorbește despre poziția fundamentală a apostolilor și a profeților în planul lui Dumnezeu, ei punând temelia doctrinară a Bisericii (Ef.2:20; 1Cor.3:10). Darurile miraculoase au însoțit în mod special pe aceștia și lucrarea lor, pentru a-i confirma pe ei și revelația (Fp.2:43; 2Cor.12:12). Însă aceste daruri miraculoase au fost date prin apostoli și noilor convertiți și celor angajați în lucrarea misionară (Fp.8:18; 2Tim.1:6).

Valabilitatea darurilor miraculoase Ce ne mai rămâne de stabilit este valabilitatea darurilor miraculoase. Acest lucru se poate stabili ținând cont de strânsa legătură dintre darurile miraculoase și autoritățile revelatoare, adică apostolii. Oficiul apostolic a fost instituit nemijlocit de Cristos și a fost limitat la cei doisprezece, plus Pavel (Lc.6:13; Gal.2:8). Ceilalți apostoli menționați au o apostolie umană, nu și darul de apostol, și este mijlocită de biserică (Fp.13:2; Gal.1:1). Însă darul de apostol a încetat la moartea celor treisprezece.

Lucrul acesta este și logic. Samuel E. Waldron spune că analogia lui Pavel cu privire la oficiile revelatoare ca fiind temelia bisericii este „într-un sens istoric”, că „perioada temeliei bisericii este primul secol, atunci când au trăit apostolii” și că „perioada suprastructurii o reprezintă secolele următoare”. Această perioadă a temeliei în care oficiile și darurile revelatoare au funcționat este de fapt perioada învățăturii pe care s-a fundamentat biserica, concretizată în canonul Noului Testament.

Concluzia este aceasta: pentru că oficiile revelatoare au încetat, și darurile care le confirmau au încetat. Waldron numește acest lucru ”argumentarea în cascadă: nici un apostol – nici un profet – nici un vorbitor în limbi – nici un făcător de minuni”. Darurile miraculoase își găsesc rațiune de a fi doar în strânsă relație cu oficiile și darurile revelatoare. Sfârșitul revelației, condensată în învățătura apostolică – scrieri apostolice – Noul Testament, reprezintă și sfârșitul definitiv al erei charismatice.

Încheiere Îmi amintesc o întâmplare de pe la începutul slujirii mele în calitate de pastor la Biserica Baptistă ”Sfânta Treime”. Organizam întâlniri pe grupuri mici în case cu bărbații, când un frate mai în vârstă a venit la mine într-una din aceste zile și sincer și bine intenționat m-a întrebat: Frate Alex, am citit de curând Faptele Apostolilor și am remarcat felul în care apostoli făceau minuni. De ce azi nu mai sunt oameni care să facă minuni așa cum erau atunci? Pe atunci nu aveam clar un răspuns potrivit.

Cred că este o întrebare pertinentă și probabil mulți dintre noi ne-am pus-o. În această sesiune am încercat să formulăm un răspuns teologic, argumentat biblic și sistematic, chiar dacă mi-am asumat riscul unei logici deductive. În romanul ”Câinele din Baskervilles”, detectivul Sherlock Holmes îi spune bunului său prieten doctorul Watson: Echilibrăm probabilitățile și alegem ce este mai real. Și eu cred că deducția mea este probabilitatea cea mai bine ancorată în realitatea istorică în care trăim.

Însă aici trebuie să trag un semnal de alarmă, pentru că deseori perspectiva cesationistă pe care eu o susțin e greșit înțeleasă. Această ”îndrăzneală care nu se bazează pe autoritatea Noului Testament” (Donald Gee), după cum o numesc unii continuaționiști, nu înseamnă automat că noi credem că azi Dumnezeu nu mai face minuni, așa cum susțin unii dintre ei. Aceasta este o eroare des întâlnită. Așa cum vom vedea în următorul mesaj, credem că minunile, deși au scăzut în frecvență, sunt posibile.