Cum Domnul NU a vrut să o vindece pe mama

Și iată că un lepros s‑a apropiat și I s‑a închinat, zicând:

– Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești (Matei 8:2)

În vara anului 2008, mama a fost diagnosticată cu cancer pe col uterin în faza 3B. De atunci am pornit într-un maraton de doi ani în încercarea de învinge boala. În cursa aceasta lungă ne-au stat alături prieteni, credincioși, biserici din țară și de peste hotare. În calitate de credincioși știam că singura noastră speranță este în Dumnezeu, așa că am făcut front comun cu sute de oameni în post și rugăciune pentru vindecarea mamei mele. Îmi amintesc că eram sunat de frați și surori pe care nici măcar nu-i cunoșteam, pastori și biserici, credincioși din țară și străinătate ne-au fost alături în toată această perioadă, atât din punct de vedere spiritual, cât și moral și financiar. Văzând această forță benefică copleșitoare desfășurându-se în jurul nostru, singurul lucru pe care îl gândeam atunci era că este imposibil ca Dumnezeu să nu țină seama de asta și să nu binecuvânteze credincioșia noastră înaintea Lui cu vindecarea pe care o ceream.

În toată această perioadă de rugăciune, tratament prin spitale, clinici și feluriți medici, eu și mama stăteam înaintea Domnului smerindu-ne cu pocăință. Îi spuneam atunci mamei, așa cum o spun și azi tuturor celor bolnavi pe care am ocazia să îi vizitez, că boala este un rezultat a unuia din următoarele trei lucruri: o consecință a păcatului; o disciplinare (pedeapsă) de la Domnul; o încercare de la Domnul cu un scop precis; un atac al lui satana. Mama s-a cercetat mult, știa că în mare parte cancerul acesta se datora păcatului avortului, pe care l-a făcut în tinerețea ei, în vremea când era fără Dumnezeu în lume. În urma acestei intervenții medicale, a rămas cu o rană pe uter, care s-a vindecat prin tratament. Acum, la vârsta de aproape 50 ani, rana s-a redechis, provocându-i cancerul. Nu s-a sfiit să își mărturisească păcatul făcut în tinerețe, era conștientă că fusese iertată, însă știa că nu era scutită de consecința vremelnică.

În 2009, colegă de la serviciu, care spunea că are dar de profeție și de vindecare și care frecventa o biserică despre care se știe că minunile sunt pe bandă rulantă, care avea și o aplecare spre rugăciune, a venit la mine și mi-a mărturisit că în timp ce se ruga pentru mama a primit de la Domnul un mesaj pentru ea, într-o viziune. Mi-a povestit cu lux de amănunte viziunea. „Se făcea că eram pe malul unui lac strălucitor, însă lacul era din ulei sfânt. Dintr-o dată am văzut pe mama ta intrând în acest lac până când a fost acoperită definitiv, după care am auzit un glas din cer care spunea: Mariana Ghiță (mama), Domnul are milă de tine și te va vindeca!” Mama a primit și ea vestea de la această persoană ca pe o veste bună. În mijlcoul tratamentului istovitor, simțea că trebuie să meargă înainte prin credință, pentru că Dumnezeu îi va da în final vindecarea, pe care o lua de acum și ca pe o promisiune.

Timpul trecea și un se vedea nici o întremare la mama, din contră, analizele arătau acum metastaze în toată zona abdomenului, pe colon, rinichi, ficat. Am mers la serviciu în ziua aceea și i-am povestit colegei mele profetese, care mi-a răspuns: Nu înțeleg de ce, Dumnezeu mi-a spus că o să fie vindecată. Cu siguranță că va fi vindecată. Am mers mai departe încă câteva luni, când într-o zi, pe când mă aflam cu mama în oraș, i s-a făcut rău și a leșinat în brațele mele, pe stradă. Când am mers la spital, ni s-a spus că boala este în fază terminală. Am dus-o acasă, la țară, unde a mai trăit două luni, la pat, după care a trecut la Domnul. Era împăcată, nu i-a fost frică, iar Domnul i-a dat ultimele luni, cât a stat la pat, zile fără dureri. Știa că merge la Domnul, ba chiar vroia să plece mai repede, ca să nu mai fie povară pentru noi.

La scurt timp după moartea mamei, am contactat persoana care profețise vindecarea mamei, luând legătura și cu pastorul ei. Am confruntat-o cu prorocia ei, cu ceea ce spune Biblia despre profeții mincinoși. Sincer, nu mă așteptam la răspunsul pe care l-am primit de la ea, adică nu mă așteptam că cineva care se pretinde copil al Domnului ar fi capabil de acest lucru. Mă gândeam că va încerca să justifice cumva nerealizarea minunii, că ne va acuza pe noi de lipsă de credință, cum se întâmplă de obecei cu astfel de vindecători atunci când nu le funcționează treaba. Însă nimic de genul acesta. În schimb, mi-a spus că nu este nimic adevărat din ce am spus, că ea nu a făcut nici o profeție și nu a avut nici o viziune despre mama. Pur și simplu mințea, fără urme ca și când ar face ceva rău. Am rămas mut, adică ce aș mai fi putut să-i spun? Era cuvântul meu împotriva cuvântului ei, așa că am lăsat problema în seama Domnului.

De ce am ales să îmi scriu această experiență? În urma ei, am început să studiez serios problema miraculosului. Pe atunci nu știam mult despre asta, eram un continuaționist, adică, dacă m-ai fi întrebat dacă eu cred în existența darului de vindecare, aș fi răspuns că da. Am început să filtrez acei doi ani în cel mai scrupulos și critic mod posibil, încercând să îmi dau seama dacă a fost ceva legat de noi care a împiedicat vindecarea mamei mele. Nu știu să fie ceva, adică, nu spun că în acești doi ani am fost perfecți, dar spun că am făcut tot ce a ținut de noi. Apoi am început să mă întreb dacă nu cumva, există posibilitatea ca Dumnezeu, în decizia Lui, să nu vrea ca cineva să fie vindecat. A fost cam în aceeași perioadă în care am descoperit, în Calvinism, doctrina suveranității lui Dumnezeu. Adâncindu-mă în studiu, în citirea multor materiale, am înțeles că lucrul acesta este cât se poate de adevărat, o vindecare depinde în totalitate de voința Lui, iar eu nu pot să-L manipulez pe Dumnezeu nici cu post, nici cu rugăciune, nici cu credința mea. Acestea sunt moduri în care eu mă aliniez la voia Lui, nu moduri în care eu pot să-L schimb pe Dumnezeu. Această lecție mi-a fost din nou predată atunci când, la doi ani după moartea mamei, tata s-a îmbolnăvit și el de cancer, la plămâni. Am stat înaintea lui Dumnezeu mult mai matur și am înțeles atunci că tata nu va fi vindecat și va muri, lucru care s-a întâmplat în 2012. Probabil cu altă ocazie am să vă povestesc și cum am ajuns la această concluzie. Ce vreau să spun cu asta? Nu vreau să spun că Dumnezeu nu face minuni, că nu mai răspunde la rugăciunile pentru vindecare. Sunt conștient că multe persoane au avut această experiență, fie printr-o vindecare inexplicabilă care este pusă pe seama minunilor, fie prin modul în care organismul răspunde la tratament. Ceea ce vreau să afirm este că speranțele dașarte nu ne sunt de nici un folos. Există în biserici o credință dăunătoare, că Dumnezeu întotdeauna vrea să ne vindece, că minunile ne sunt la dispoziție la fel ca pâinea cea de toate zilele, că dacă tu crezi cu adevărat, ca și când vindecarea depinde de tine, atunci o să ai vindecare. Și dacă cumva nu se întâmplă ceva, atunci este pentru că nu ai crezut suficient, pentru că ești păcătos, sau eu știu ce alte motive. Să nu oferim oamenilor speranțe false, venite dintr-o îndrăzneală proprie, dintr-o teologie defectuoasă. Dumnezeu nu este dator nimănui nimic, nici cu mântuirea, nici cu vindecarea, iar dacă le dă cuiva, este datorită harului Său suveran.

Soli Deo Gloria!