Transcendența și autonomia lui Dumnezeu

... să ştie cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor ... (Daniel 4:17)

Din perspectiva creștină, Dumnezeu este transcendent, deci și autonom. (M.J. Slick)

Lumea pe care eu o cunosc este un sistem determinist, o rețea de cauze și efecte țesute împreună precum o pânză de păianjen, un fel de structură inter-conexată. Dumnezeu însă nu aparține lumii, El este transcendent, este în afara ei, este independent de ea. Cel Preaînalt nu poate fi determinat de ea și nici măcar nu poate fi influențat de ea. Dumnezeu nu acționează fiind cauzat din exterior, ci doar din interior. Mai concret se poate spune că Dumnezeu nu poate fi constrâns de nimic, este autonom.

Iluminismul oferea omului ceea ce filosofii și mai apoi teologii umaniști numeau ”autonomie radicală”. Karl Barth a preluat termenul acesta de la ei, dar l-a atribuit lui Dumnezeu, spunând că „nu omul posedă autonomie radicală, ci Dumnezeu”*. Folosindu-ne de înțelegerea grecilor antici și apelând la ”argumentul cosmologic” afirmăm că Dumnezeu este acea ”Cauză Necauzată”. El poate face ceva, fără ca în prealabil să fie motivat factitiv. Altminteri activitate divină ar fii simptomatică.

Haideți să ne oprim puțin din contemplarea teologică și să ne lăsăm fermecați de transcendența lui Dumnezeu. Ce L-a mișcat pe Dumnezeu să creeze lumea? Nimic. Ce ar fi putut să-L miște atâta vreme cât nu exista nimic ca să-L miște. El este mișcat doar de propria Ființă, de propriul caracter, de propria voință autonomă. De ce oare aș putea gândi vreodată că există în mine ceva care L-ar putea condiționa? El este mai presus de mine, nelimitat în ceea ce este și face. El este Cel Preaînalt.

Dacă-ntr-o tainică vreme din lut Cineva mă făcu și dacă sunt om și nu vierme, o, Doamne, asa ai vrut Tu...

*Brian D. Asbill, The freeddom of God for us: Karl's Barth doctrine of Divine Aseity (Bloomsbury 2014).