Transcendența divină și superioritatea lui Dumnezeu

Căci peste cel mare veghează altul mai mare, şi peste ei toţi, Cel Preaînalt. (Eclesiastul 5:8)

Transcendența lui Dumnezeu este credința că El este superior creației. (George A. Taylor)

În credința sa simplă, atunci când își împreuna mâinile pentru rugăciune, omul își ridica totodată și ochii către cer. Acest gest-simbol este încărcat de teologie. Nu că s-ar fi așteptat să vadă altceva decât albastrul azuriu, ci pentru că inima clocotea pentru venerarea Ființei care se află deasupra. Și prin ”deasupra” omul înțelegea nu doar ”dincolo”, ci și ”mai presus”. Închinarea stă în picioare sau se prăbușește în funcție de raportarea la transcendența divină, adică la superioritatea lui Dumnezeu.

În secolul IV, Augustin de Hippo vorbea despre Dumnezeu ca fiind Acela „față de care nimic nu-i poate fi superior”. Șapte sute de ani mai târziu, Anselm de Caterbury a folosit această formulare pentru a construi ”argumentul ontologic” al existenței lui Dumnezeu, în care afirmă că Dumnezeu este „Ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput”15. Superioritatea divină a lui Augustin este explicată de Anselm ca fiind Dumnezeul ce transcende toate nivelurile măreției umane.

Gradul de înălțăre al omului poate să atingă limite incredibile. Iar aceste limite par a fi flexibile, sunt împinse tot mai mult. Am atins cerul cu navete și sateliți, frontiera la care strămoși noștri se uitau cu adorație. De la o asemenea altitudine ne asumăm de acum dreptul de a privi în jos. În acest superiorism arogant am o singură rugăciune pentru sufletul meu: Oh, Doamne, ajută-mă să îmi ridic ochii către Tine! Dumnezeu este exaltat în măriri nebănuite, mai presus de mine, superior ție, nouă.

Tu cel mai sfânt și Preaînalt, o, Doamne Dumnezeu, Cel peste toate înălțat, venim la tronul Tău.