Exonerarea Calvinismului: Este Dumnezeu autorul păcatului? (partea 2: evidențe biblice)

Punctul culminant al acestei teze este argumentul biblic al celor prezentate anterior. În partea 1 am dovedit că în Calvinism Dumnezeu este suveran peste păcat, El fiind cel care a predestinat existența lui, însă nu este autorul păcatului, așa cum caută unii să impună ca și concluzie. Pentru a vedea cum funcționează logica în Calvinism, citiți această primă parte aici: Exonerarea Calvinismului: Este Dumnezeu autorul păcatului? (partea 1: credință și logică). După cum am spus, calvinismul este o teologie biblică, care pleacă de la Scriptură ca fundament al ei, care își explică credința tot prin Scriptură, după o logică subordonată Scripturii. Voi începe de la cele mai puțin importante texte biblice și voi sfârși cu exemplul cel mai concludent, care se găsește în însăși inima Evangheliei. Aceasta este inima teologiei reformate, mărturisită prin dictonul Sola Scriptura.

Voi începe din cartea Geneza, pentru a arăta că Dumnezeu, deși nu este autorul păcatului, păcatul este în voia Lui suverană. În capitolul 45, după ce Iosif își dezvăluie identitatea fraților săi, el le interpretează trădarea astfel: Acum, să nu vă întristați și să nu vă mâniați pe voi înșivă pentru că m-ați vândut aici, căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru a vă păstra în viață. (Geneza 45:5). Ceea ce este surprins aici sunt două acte care se dezvoltă simultan, pe de-o parte este păcatul fraților lui Iosif care constă în vânzarea lui ca sclav în Egipt, pe de altă parte este lucrarea lui Dumnezeu de trimitere a lui Iosif înaintea lor în Egipt pentru a le pregăti salvarea. Nu Dumnezeu este cel care i-a împins pe frații lui Iosif să comită păcatul și să-l vândă ca sclav în Egipt, însă Dumnezeu este cel care l-a adus pe Iosif în Egipt. Psalmul 105:17 interpretează tot în același sens: Trimisese (Dumnezeu) înaintea lor un om, pe Iosif, care a fost vândut ca rob. Planul lui Dumnezeu include păcatul fiilor lui Iacov, fără ca să îl producă El, după cum însuși explică chiar Iosif: Voi ați plănuit împotriva mea ce este rău, dar Dumnezeu a plănuit aceasta (adică păcatul lor) spre bine, ca să țină în viață un popor numeros, așa cum face astăzi. (Geneza 50:20). Tot în sensul acesta interpretează și Pavel providența divină, atunci când spune că Dumnezeu lucrează binele prin absolut toate lucrurile, conform cu planul Său pentru cei aleși: Noi știm că toate lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, al celor ce sunt chemați potrivit cu planul Său. (Romani 8:28)

Un alt exemplu la care doresc să privim este cel al lui Iov. Este clar că textul biblic ne arată că cel care a provocat suferința lui Iov a fost Satan. Cu toate acestea, se observă încă din primul capitol că Dumnezeu este factorul decizional, hotărâtor. Când Satan îi cere lui Dumnezeu să-l lase să-i facă rău lui Iov, Domnul răspunde: Iată, îți dau pe mână tot ceea ce are, numai asupra lui să nu ți întinzi mâna! și Iată, ți-l dau pe mână, numai cruță-i viața! (Iov 1:12; 2:6). Legătura aceasta indisolubilă dintre suveranitatea lui Dumnezeu și acțiunea luciferică este atât de evidentă, încât textul uneori spune că răul este de la Domnul: Domnul a dat, Domnul a luat fie Numele Domnului binecuvântat! ; Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul? (Iov 1:20: 2:10) Cartea continuă și discută despre problema suferinței, Iov căutând explicație tocmai pentru că ceea ce i se întâpla era un lucru rău în esență. Dumnezeu nu-i dă un răspuns concret, ci îl provoacă prin întrebări să înțeleagă că există un mister de nepătruns în această problemă.

Urmând aceelași tipar, păcatul este al lui Satan, dar rânduit de Dumnezeu, este și cazul lui Pavel din 2 Corinteni 12, unde apostolul recunoaște că țepușul, sau solul lui Satan, este dat de Dumnezeu și păstrat tot de voința Lui în carnea sa: De aceea, ca să nu mă îngâmf, mi-a fost dat un țepuș în carne, un mesager al lui Satan ... De trei ori I-am cerut Domnului ca țepușul să se depărteze de mine. Dar El mi-a zis: „Harul Meu îți este de ajuns ... (2 Corinteni 12:7-9). Nu există nici o îndoială asupra faptului că apostolul înțelege că orice lucrare a celui rău este îngăduită de Dumnezeu în voia Sa suverană. Domnul Isus Cristos explică și El acest lucru atunci când îi spune lui Petru: Simone, Simone, iată, Satan a cerut să vă cearnă așa cum se cerne grâul ... (Luca 22:31) Doar datorită faptului că Dumnezeu i-a permis lui Satan ce a cerut s-a întâmplat ca Iuda să îl vândă pe Isus, după planul hotărât mai dinainte prin care El trebuia trădat pentru a ajunge la cruce: Atunci Satan a intrat în Iuda, numit „Iscarioteanul“, care era din numărul celor doisprezece. (Luca 22:3). Și numai datorită mijlocirii lui Cristos, Petru nu și-a pierdut credința (Luca 22:32), ci el și ceilalți 10 au fost protejați de lucrarea celui rău: I-am păzit și niciunul dintre ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. (Ioan 17:12). Nu există nici o îndoială asupra faptului că însuși Mântuitorul a știut că Dumnezeu este stăpân asupra lui Satan și că tot ce se întâmplă rău și păcătos este prin voia Lui suverană, că Dumnezeu este forumul decizional final în privința aceasta.

Un alt pasaj biblic în sensul acesta se găsește în 1 Regi 22. Contextul ne explică faptul că Domnul a decis în forumul lui superior ca alianța dintre Iehoșafat, regele lui Iuda, și Ahab, regele lui Israel, să piardă războiul cu regele Aramului. Pentru aceasta era nevoie ca cei doi regi să fie înșelați și să pornească la luptă. Dumnezeu convoacă adunarea cerească și întreabă cine va merge să-i amăgească (1 Regi 22:20). Observați ce spune textul în continuare: Apoi a venit un duh, s-a înfățișat înaintea Domnului și I-a zis: „Eu îl voi amăgi.“ „Cum?“ l-a întrebat Domnul. „Voi ieși, a răspuns el, și voi fi un duh de minciună în gura tuturor profeților lui.“ Și Domnul i-a zis: „Îl vei amăgi și vei reuși! Du-te și fă așa!“ Și acum, iată, Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor acestor profeți ai tăi. (1 Regi 22:22-30) Reiese cât se poate de evident din text că profeția mincinoasă este venită prin decizia suverană a lui Dumnezeu de a se folosi de dispoziția duhului de înșelare, cu scopul de a-și împlini planul Său. Acest adevăr se potrivește cu proclamarea apostolului când spune că „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, pentru ca ei să creadă minciuna” (1 Tesaloniceni 2:11). Din nou se observă aceeași idee, Dumnezeu hotărăște existența păcatului, însă nu Dumnezeu este autorul păcatului.

Să luăm un alt exemplu, cazul lui David și numărătoarea poporului Israel. În 2 Samuel 24:1 citim: Domnul s-a aprins încă odată de mânie împotriva lui Israel și l-a stârnit pe David împotriva lor, spunându-i: „Du-te și fă numărătoarea lui Israel și a lui Iuda.” Lucrul acesta este socotit un păcat înaintea lui Dumnezeu, după cum mărturisește chiar împăratul: David s-a simțit mustrat în cugetul lui după ce făcuse numărătoarea poporului. El i-a zis Domnului: „Am săvârșit un mare păcat prin ceea ce am făcut!” (2 Samuel 24:10) Aceeași relatare redată în 1 Cronici 21:1 spune însă ceva diferit, dar care de fapt ne oferă o imagine completă asupra evenimentului: Satan s-a ridicat împotriva lui Israel și l-a stârnit pe David ca să facă numărătoarea lui Israel. Așadar, pe de-o parte citim că Satan este cel care îl provoacă pe David să înfăptuiască păcatul, de partea cealaltă citim că Dumnezeu este cel care este în spatele situației, pentru că era supărat pe popor și dorea să îl pedepsească. Nu este greu să se înțeleagă că, la fel ca și în celelalte cazuri, Satan este agentul care duce la îndeplinire o lucrare ce se află în voia suverană a lui Dumnezeu, pentru ca El să-și împlinească planul. Uneori acestea două, acțiunea diavolească și voia suverană a lui Dumnezeu, sunt atât de suprapuse încât Biblia nu face distincție între ele. Iată ce afirmă apostolul Ioan în cartea Apocalipsa: Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I ducă la îndeplinire scopul, astfel încât ei să ia o singură decizie și să-idea fiarei împărăția lor, până când se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu. (Apocalipsa 17:17) Bineînțeles că întreg contextul biblic ne explică că Dumnezeu nu infuzează păcatul în inima omului, însă El se folosește de libertatea pe care o dă anumitor medii secundare pentru a-și îndeplini voia.

Un ultim exemplu concludent stă în inima Evangheliei. Este vorba despre moartea lui Cristos. În grădina Ghețimani, Fiul lui Dumnezeu se ruga astfel: Tată, dacă vrei, îndepărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta! (Luca 22:42) Din prisma acestei rugăciuni și a ceea ce urmează după, se înțelege că moartea Lui la cruce este voia lui Dumnezeu. Lucrul aceste este mărturisit și de către autorul epistolei către Evrei, când citând din Vechiul Testament atribuie lui Isus cuvintele „Iată că vin! În sulul cărții este scris despre Mine. Vin să fac voia Ta, Dumnezeule.”, după care declară: Prin acea voie am fost noi sfințiți, și anume prin jertfa trupului lui Isus Cristos ... (Evrei 10:7,10). În altă parte Isus spune că aceasta este porunca lui Dumnezeu (Ioan 10:18). Sunt suficiente dovezi biblice să înțelegem că voia lui Dumnezeu a fost ca Fiul Său să își dea viața murind răstignit pe cruce ca jertfă de ispășire pentru păcat. Ceea ce însă vine la pachet cu lucru acesta este modul în care se întâmplă asta, anume faptul că moartea lui Cristos este cauzată de păcatul oamenilor. Enumerăm câteva: trădarea lui Iuda; procesul nedrept al sinedriului; hotărârea nedreaptă a lui Pilat; presiunea mulțimii iudeilor; cruzimea soldaților romani. Toate acestea, care din punct de vedere moral pot fi catalogate drept păcate, și-au adus considerabil aportul la împlinirea scopului lui Dumnezeu cu Mesia. În sensul acesta, iată ce spune apostolul Petru într-una dintre predicile sale: ... pe Omul Acesta, dat pe mâna voastră după planul hotărât și după preștiința lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fără de Lege. (Fapte 1:23) Iar în altă parte se întărește faptul că păcatul acestor oameni a fost în hotărârea lui Dumnezeu, pentru a-i îndeplini planul: Într-adevăr, împotriva Robului Tău cel sfânt, Isus, pe Care L-ai uns Tu, s-au adunat în această cetate Irod, Ponțiu Pilat, neamurile și popoarele lui Israel, ca să facă tot ceea ce mâna Ta și planul Tău au hotărât mai dinainte să se întâmple. (Fapte 4:27-28) Cristos Isus nu a murit doar pentru păcat, dar a murit și datorită păcatului. Păcatul, adică ispășirea lui, a fost scopul și misiunea Sa, însă păcatul a fost și cauza care a determinat împlinirea lor. De aceea, din perspectiva biblică nu este o contradicție în a spune că Dumnezeu a hotărât să folosească libertatea de a păcătui a lui Satan și a omului pentru a-și împlini planul.

Mă voi opri aici cu dovezile biblice, socotind că sunt suficiente pentru a demonstra că predestinarea, adică hotărârea suverană a lui Dumnezeu, include păcatul, fără ca El să fie cel care îl produce. Mai sunt și alte pasaje biblice concludente în sensul acesta. Voi da aici o listă, fără să ofer și o exegeză a acestora: 2 Cronici 10:15; Isaia 46:10-11; Ezechiel 14:9-11; Ieremia 4:10; Iov 12:16; Fapte 3:18; Luca 22:37,53; Matei 26:54-56; Romani 1:24-32. Las în seama dvs interpretarea lor, iar rugăciunea și speranța mea este ca cititorul să fie sincer cu textul biblic și să caute sincer adevărul, independent de tradiția omului, sau de vreo preconcepție sentimentalistă.