Convertirea 2: Cum și cine este convertit?

Pentru o definiție a convertirii vezi partea 1.

Cum are loc convertirea?

Una dintre teoriile despre convertire spune că ea are loc printr-o cooperare a omului cu Dumnezeu. Harul constă în moartea lui Cristos pentru păcatele omului și chemarea pe care Domnul i-o adresează de a-l primi, însă omul este cel care în cele din urmă alege sau nu să se convertească, primește sau respinge harul lui Dumnezeu. Însă este această teorie întru totul adevărată? Omul are un aport la convertire, dar în ce măsură, cum și când? Biblia ne prezintă omul ca fiind „mort în păcatele sale” (Efeseni 2:1). Convertirea are loc în momentul în care Dumnezeu acționează și ne aduce la viață în Cristos. Iată ce mărturisește în continuare apostolul Pavel:

„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:4-8).

Poate coopera un om mort atunci când este înviat din morți? Când Domnul Isus l-a înviat pe Lazăr, oare acesta din urmă a cooperat în vreo măsură cu Mântuitorul? Nu. El nu a putut face absolut nimic în privința asta pentru că era mort. În aceeași măsură, omul mort în păcatele sale nu poate face nimic pentru a căpăta viața. De aceea textul ne spune că Dumnezeu „ne-a adus la viață” și tot Dumnezeu „ne-a înviat”. Acțiunea de convertire îi aparține în totalitate Lui, până și credința prin care ne încredem în Cristos este dată tot de El, nu este produsul omului. Cunoscutul teolog R.C. Sproul spunea în felul acesta:

„Regenerarea sau renașterea este monergistică nu sinergistică*. Este realizată de Dumnezeu singur. Regenararea este un act suveran a lui Dumnezeu în care omul nu joacă nici un rol. După ce Dumnezeu ne aduce la viață, ajungem bineînțeles să cooperăm cu Dumnezeu. Trebuie să înțelegem că un om mort nu poate avea credință pe baza căreia este născut din nou, ci datorită nașterii din nou omul poate avea credință.”

Deseori se face greșeala de a crede că prin credința noastră și prin voința noastră suntem născuți din nou, când adevărul biblic este tocmai invers. Trebuie să recunoaștem, așa cum spune apostolul Ioan, că devenim copii ai lui Dumnezeu „născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1:13). Incapacitatea omului de a se apropia de Dumnezeu este deplânsă în Romani 3:9-20, unde Pavel folosește expresia „nu este niciunul” pentru a arăta că nu e nimeni care să posede capacitatea naturală de a-L căuta pe Dumnezeu. Convertirea este inițiată de Dumnezeu și realizată tot de Dumnezeu, prin lucrarea internă pe care El o face în om prin Duhul Sfânt. Porocul Ezechiel ne spune că Dumnezeu este cel care ne dă o inimă nouă, El pune în noi un duh nou și tot El ne face să împlinim poruncile Lui (Ezechiel 36:26-27). Cineva a oferit următoarea fabulă pentru a descoperi acest adevăr despre convertire:

„A fost odată un mărăcine care locuia într-un canal. Un grădinar a venit la el cu o lopată, l-a săpat de jur împrejur, timp în care mărăcinele se întreba: Ce face? Oare nu știe că nu sunt decât un amărât de mărăcine fără valoare? În timp ce grădinarul îl planta în grădina sa, mărăcinele își spunea: Ce greșeală a făcut plantându-mă în mijlocul acestor flori frumoase. Apoi grădinarul a venit cu un cuțit și făcând o crestătură în mărăcine, a altoir acolo un fir de trandafir. Când a venit vara, frumoase flori au ieșit la iveală din mărăcinele altoit. Apoi grădinarul a spus mărăcinelui: Frumusețea ta se datorează a ceea ce eu am pus în tine.”

Așadar convertirea se datorează exclusiv lucrării pe care Dumnezeu o face în noi. Alegerea noastră de a primi harul mântuitor este rezultatul a ceea ce El a făcut mai întâi în noi. Mark Dever spunea că „noi putem face ceva pentru mântuirea noastră numai dacă în spatele acțiunilor noastre se află acțiunile lui Dumnezeu.” De aceea trebuie să încetăm să mai credem că totul depinde de om și să ne lăsăm convinși de adevărul că schimbarea și convertirea depinde în totalitate de Dumnezeu. Asta nu exclude responsabilitatea umană în actul convertirii. Nu trebuie să gândim că omul nu va fi judecat pentru că a respins Evanghelia. Faptul că omul este păcătos și incapabil să primească mântuirea de unul singur este o stare de fapt în care zace întreaga umanitate. Dumnezeu alege însă să lucreze și să salveze pe unii, iar pe alții să-i lase în continuare în această neputință. Și nici nu trebuie să ne gândim că dacă Dumnezeu produce convertirea, nu mai avem responsabilitatea de a vesti Evanghelia. Când William Carey a vrut să plece în India pentru a misiona, comitetul de păstori l-au descurajat spunându-i că Dumnezeu poate să mântuiască indienii și fără el. Însă tocmai asta nu face Dumnezeu, El a ales ca prin predicarea Cuvântului omul să audă mesajul salvării în Cristos, iar prin lucrarea Duhului să producă convertirea inimii pentru a-l primii.

Cine este convertit?

Mă întorc acum la început, la discuția despre miturile convertirii. Mă aflam într-o lucrare de evanghelizare a copiilor în București împreună cu un grup de americani. Eu mai fusesem de zeci de ori la acești copii cu Evanghelia împreună cu alte grupuri. La toate chemările de-a lungul anilor, toți copiii răspundeau pozitiv, predându-și viețile în mâinile Mâtuitorului. Totuși nu se vedea nici o schimbare în ei. Pastorul cu care am lucrat în acea vară a făcut și el ce făcuseră toți ceilalți înaintea lor, i-a chemat pe copii să se predea. Însă înainte de a face asta m-a întrebat ce părere am. I-am răspuns, nu doar în baza convingerilor teologice, dar și în baza experienței de-a lungul anilor cu acești copii, că toți vor ridica mâna să se predea, dar nu sunt sigur că va avea loc o convertire autentică. Însă el era convins că rugăciunea aceea pe care aveau să o spună cu copiii, reprezenta momentul convertirii. El credea că decizia personală de a se ruga însemna automat și convertire.

Nu contest faptul că sunt oameni care au experimentat convertirea într-un asltfel de context, dar ceea ce trebuie să realizăm este că nu rugăciunea noastră ne duce la convertire, convertirea inimii prin lucrarea Duhului Sfânt ne duce la acea rugăciune. Experiența însă ne învață că sunt mulți oameni care „s-au predat Domnului” dar care nu au experimentat nașterea din nou, regenerarea facută de Duhul Sfânt. Mai devreme sau mai târziu au căzut, dovedind prin aceasta o convertire falsă. Iată ce spunea George Whitefield despre identificarea adevăratei convertiri:

„Sunt mulți ascultători de tip pământ stâncos care primesc Cuvântul cu bucurie, pe care am decis să nu-i mai cred până nu voi vedea roade. Între noi sunt multe ciuperci convertite, oameni care sunt mereu bucuroși, bucuroși, bucuroși, dar niciodată nu se simt mizerabili. De ce? Pentru că aceste pământuri stâncoase nu au primit sămânța cum trebuie, nu se simt condamnați de lege. Asta mă face să fiu mai precaut în ce privește stabilirea unui convertit. Aștept puțin pentru a vedea roade; pentru că sunt atâția copaci înfloriți a căror flori sunt spulberate de vântul de Martie, așa că nu mai cred pe nimeni că este convertit până nu văd roade.”

Astfel înțelegem că semnul adevăratei convertiri se vede în schimbarea radicală care are loc în om, transformarea vieții acestuia de la o trăire caracterizată de păcat, la una caracterizzată de virtuții. Mântuitorul ne provoacă în același mod să evaluăm după roade, pentru a distinge pe cei falși de cei autentici.

„Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” (Matei 7:16-20).

Uneori din pricina dorinței de a avea un număr cât mai mare de convertiți, trecem peste un proces de discernere a celor cu adevărat regenerați de cei care nu au fost schimbați și botezăm la grămadă. Sau din aceeași dorință de a vedea rezultate cât mai rapide, se abordează o formă de evanghelizare care convertește pe bandă rulantă, fără a avea naștere din nou. Paul Washer povestește că într-o discuție cu un pastor i-a spus acestuia că rugăciunea de a predare (rugăciunea de a primi pe Isus în inimă) nu este biblică. Acesta din urmă i-a răspuns că știe lucrul acesta, dar când a fost întrebat de ce o folosește, a răspuns că așa poate bifa cât mai mulți convertiți. Însă succesul în această manieră cere un preț, o Biserică nesănătoasă, în a cărei componență se află și membri nemântuiți.

Revenind la Spurgeon, el spunea că dacă un om s-a convertit de curând și până atunci a furat de la slujbă în fiecare an o anumită sumă de bani, semnul convertirii sale nu este faptul că el va fura mai puțin, ci faptul că nu va mai fura deloc. „Cine fura să nu mai fure” (Efeseni 4:28) spune franc Pavel, adică cine L-a cunoscut pe Cristos a fost schimbat și nu se mai întoarce la faptele dintâi.

„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.” (Romani 6:6-7).

Semnul unei Biserici sănătoase este și o înțelegere corectă și biblică asupra convertirii. Ne putem umple Biserica de oameni, pseudo-născuți din nou, și în felul acesta să ne bucurăm de număr plătind însă prețul calității, sau putem să acceptăm că doar cei care dau adevărate semne de pocăință sunt cu adevărat convertiți. Nu vom avea mega-biserici în felul acesta, bugetele noastre vor fi limitate, sponsorii nu se vor îngrămădi să ne susțină, însă vom aveam o Biserică curată și sănătoasă.

*Monergistic se referă la acțiunea independentă de om a Duhului Sfânt care produce regenerarea. Sinergistic se referăla interacțiunea a doi agenți care împreună dau naștere unui anumit efect.