Discernământ biblic, partea 1: Necesitate și cunoaștere

Acum vreo 12 ani, o prietenă din SUA mi-a făcut cadou o carte foarte populară la vremea aceea pe continentul american intitulată „The Shack”. Prietena mea era foarte entuziasmată de mesajul acestei cărți, care nu după mult timp a fost tradusă și în limba română, sub titlul „Baraca” și se găsește în librăriile creștine. Anul acesta a fost lansată și ecranizarea romanului, lucru care a readus mesajul cărții în atenția societății, însă în mod special în atenția audienței evanghelice. Cartea întruchipează povestea plină de sentimentalism și emoție, a unui om care trece printr-o dramă și pe care Dumnezeu îl vindecă. În principiu povestea se învârte în jurul întâlnirii pe care Mack, personajul uman, o are cu Dumnezeu, întruchipat în trei persoane: Papa, sau Dumnezeu-Tatăl, o femeie de culoare; Isus, Dumnezeu-Fiul, un evreu tâmplar; Ruah, Dumnezeu-Duhul Sfânt, o femeie asiatică. Cartea, filmul, au fost primite cu brațele deschise și încântare de către publicul evanghelic.

Ceea ce însă acest public nu a reușit să perceapă, fiind absorbit total de latura sentimentalistă a scenariului, este că pe fondul acesta autorul și-a strecurat propria teologie. Pentru mai multe detalii, am scris un articol intitulat „Baraca: O recenzie critică asupra teologie din spatele romanului”, care se găsește pe blogul meu. Însă este suficient să spun aici că această poveste siropoasă este o platformă de afirmare următoarelor filosofii eretice: universalismul, ideea precum că absolut toți oamenii vor fi mântuiți; modalismul, erezie antică potrivit căreia Sfânta Treime este de fapt o singură persoane, nu trei, dar se descoperă în moduri diferite; orientalismul, păcatul este prezentat dintr-o perspectivă karmei, consicențele lui fiind doar pentru viața aceasta. Însă cel mai evident este feminismul, filosofie din anii 60, care a evoluat până astăzi în teologie sub ideea potrivit căreia Dumnezeu este o „ea”, în unele biserici Cristos ca fiind întruchipat ca fiind Crista, femeia răstignită.

Motivul pentru care vorbesc despre lucrul acesta în introducere este pentru că vreau să scot în evidență ceva care se întâmplă în creștinismul nostru evanghelic, lucru anunțat de Scriptură cu mult timp în urmă. Apostolul Petru spune că între credincioși „vor fi învățători mincinoși, care vor strecura (vor introduce pe ascuns) erezii nimicitoare” (2 Petru 2:1), iar fenomenul „Baraca” este cea mai vie dovadă pentru acest lucru. De asemenea, același fenomen este o evidență a faptului că în creștinismul nostru evanghelic s-a pierdut discernământul teologic. Iată cum comentează Albert Mohler pe marginea aceluiași fenomen: Când vine vorba de ”Baraca”, faptul tulburător este că mulți cititori sunt atrași de mesajul teologic al acestei cărți și eșuează în a observa cât de mult se abate de la Scriptură. Toate astea descoperă dezastrul lamentabil din capacitatea evanghelicului de a discerne. Este greu să nu concluzionezi că azi, discernământul este o artă pierdută în Biserică.

Așadar, subiectul pe care sunt atât de dornic să îl abordez în continuare, și care cred că este de o importanță crucială între credincioși, are de a face cu recuperarea acestui discernământ. Apostolii au dorit ca cei credincioși să posede această capacitate de a discerne. Iată ce spune apostolul Pavel în 1 Tesaloniceni 5:20-21: Nu disprețuiți prorociile, ci cercetați toate lucrurile și păstrăți ce e bun. Petru îl urmează în aceași notă: ... știind mai dinainte aceste lucruri, păziți-vă ca nu cumva să vă lăsați duși în rătăcirea acestor nelegiuiți și să vă pierdeți tăria (2 Petru 3:17). Ioan, în același ton, cere discernământ: ... să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhului dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși ... (1 Ioan 4:1). În sensul acesta și potrivit cu aceste îndemnuri, trei lucruri ne sunt necesare pentru a dezvolta aptitudinea discernământului: 1) o cunoaștere a Scripturii; 2) o abordare critică; 3) un sistem de testare. Să le aprofundăm pe fiecare.

1. Cunoașterea Scripturilor

Introducere. În cartea „Credința nesăbuită: când Biserica își pierde voința de a discerne”, autorul John MacArthur spune: Agenții federali nu învață să depisteze banii falsificați studiindu-i. Ei studiază banii autentici, până când cunosc originalul la perfecție. Apoi, când se întâlnesc cu făcăturile își dau imediat seama. Nimic ajută mai mult la recuperarea discernământului decât o cunoaștere cât mai exactă a adevărului biblic. Lipsa dobândirii unei teologii biblice sănătoase este cauza rătăcirilor multor oameni. Domnul Isus le spunea saducheilor care veniseră să-L prindă cu întrebări: Vă rătăciți! Pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. (Matei 22:29). Apostolul Petru declară și el că pierzarea unora se datorează necunoașterii și astfel a răstălmăcirii Scripturii: ... cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. (2 Petru 3:16). Cum se poate lecui creștinismul evanghelic de această ignoranță?

Cercetarea Scripturilor. În primul rând trebuie să ne supunem disciplinei riguroase a cercetării personale. Mântuitorul însuși ne cheamă la un asemenea demers: Cercetați Scripturile ... tocmai ele mărturisesc despre Mine. (Ioan 5:39). De asemenea, Pavel îl încurajează pe Timotei în ce privește Cuvântul să „stăruie asupra lui la timp și nelatimp” (2 Timotei 4:2). Iar Luca ne servește drept pildă de urmat în privința aceasta, pentru că scrierile lui inspirate sunt produsul unor „cercetări cu de-amăruntul”, pentru ca să se poate astfel „cunoaște temeinicia învățăturilor” (Luca 1:3-4). Sunt convins de faptul că Dumnezeu onorează orice astfel de efort și vă da cunoștința adevărului prin iluminarea minții pentru a înțelege Scriptura. Să ne amintim că Mântuitorul ne asistă, așa cum a făcut cu ucenicii după înviere, când „le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile” (Luca 24:45). Dumnezeu nu va da niciodată înțelegere pentru ceva ce nu cunoști, pentru că ai ales să nu cercetezi.

Autoritatea Scripturilor. De ce e nevoie să cercetăm Scriptura ca să cunoaștem adevărul? Pentru că Scriptura prezintă scrierile apostolice, iar învățătura apostolică este singura autoritate în materie de doctrină pentru Biserică. Mântuitorul însuși i-a ales pe oamenii aceștia și i-a numit apostoli: ... a chemat pe ucenicii Săi și a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli. (Luca 6:12). Titulatura cu pricina avea o autoritate specială în rândul ucenicilor, „apostolos” înseamnând „trimis”, însă cu sensul acesta de ambasador care acționează cu autoritatea Împăratului. Lor le-a încredințat Cristos învățăturile „privitoare la Împărăția lui Dumnezeu” și „poruncile Sale” (Fapte 1:2-3). Înainte de a se concretiza canonul Noului Testament, ceea ce caracteriza părtășia bisericii era stăruința în învățătura apostolilor (Fapte 2:42). Astăzi, singurul mod în care putem practica și noi această stăruință este prin intermediul Scripturilor, unde este înregistrată învățătura lor (Ioan 20:31).

Concluzie. Martyn Lloyd Jones, faimosul predicator și teolog anglican din secolul trecut, afirma asfel: Nu există niciun dubiu asupra faptului că toate problemele din biserica de azi se datorează îndepărtării de autoritatea Scripturii. Pe bună dreptate, dictonul pe care și-au zidit reformatorii întreg edificiul teologic, adică „Sola Scriptura” (Doar Scriptura), mișcare în care și noi, creștinii evanghelici avem rădăcinile, devine tot mai străin. Cei mai mulți credincioși evanghelici de azi, în mod inconștient, au pus semnul egal între autoritatea infailibilă și ultimă a Scripturii și autoritatea unor anumiți predicatori. Să nu vă mirați, însă ne-am construit și noi, în lumea evanghelică, showbizzul nostru. Așa sunt unii astăzi atașați sentimental de aceste super-staruri, că nici nu pot să conceapă Biblia fără ei. Când ne alegem autorități umane în materie de credință, Scriptura ne descrie ca fiind „copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură” (Efeseni 4:14).