Fundamentalismul evanghelic: căutând definiția în carul cu fân al istoriei
Introducere: paradigma concentrismului istoric
E ca atunci când arunci cu piatra în apă, îmi spuneam eu. De cum am citit-o, mi-a rămas în minte întrebarea pe care Jack Zevin, profesor de studii sociale la Queens College, o adresează studenților:
Vedeți istoria, filosofia și cultura ca parte din, sau în afara, studiilor sociologice? Dacă trebuie să realizezi o diagramă a relației dintre istorie, filosofie, cultură și studii sociale, cum ar arăta: cercuri concentrice, cercuri conectate, sau cercuri legate?
Societatea, cultura etc, într-un cuvânt, realitatea, este nimic altceva decânt un complex „sistem inter-conexat”, vorba lui C.S. Lewis, unde cauzalitatea este legea guvernantă a unei lumii care se auto-determină. Imaginea lacului care la cea mai mică, sau mare, mișcare generează o serie de cercuri concentrice, ce-i drept diferite în intensitate în funcție de forța care le generează, este una sugestivă. „Roțile istoriei se mișcă în cercuri concentrice”, aș avea curajul să afirm și eu.
Însă poetica imagine necesită o atenție ștințifică. Dacă realitatea este o dezvoltare a unui fapt în istoriile care alcătuiesc Istoria (istoriile particulare sunt relativ cunoscute, Istoria ca întreg nu este cunoscută), după cum remarcă și Lucian Boia, trebuie specificat gradul de relație dintre fapt și implicații. Altfel spus, care este relația dintre fiecare dintre cercurile concentrice, dar și relația fiecăruia cu punctul central comun? Uneori anulusul, distanța istorică, dar și geografică, culturală, socială, dar mai ales particularistică, sunt atât de mari, încât cercul marginal cu greu mai poate fi pus în relație cu centrul, deși este, într-un fel greu de înțeles nouă. Cu toate acestea, există o relație între periferia evoluției și stadiile anterioare acesteia. Altfel spus, este greu de stabilit o relație a unui cerc din margine cu centrul de impact, dar nu imposibil de încercat, dar este mai ușor de stabilit o relație între același cerc și cel precedent.
Să ne imaginăm acum problema în discuție, anti-fundamentalismul evanghelic. Se poate analiza pornind de la premizele lui, adică strict ceea ce afirmă, sau se poate pune într-un context mult mai larg. Conului format din cercuri concentrice îi pot analiza cercul de la bază încercând să îl înțeleg, sau mă pot uita la el într-o analiză amplă, observând legăturile care îl preced, dar și încercând să anticipez ceea ce îl va succede. O astfel de examinare este mult mai productivă, iar imaginea de ansamblu a problemei în discuție, anti-fundamentalismul evanghelic, este mult mai bine conturată, iar afirmațiile lui mult mai precis înțelese.
Cuprins: dezvoltarea istorică a fundamentalismului evanghelic
O parte din anti-fundamentaliști pornesc cu stângul în aversiunea lor, în mod special printr-o eronată stabilire în timp a mișcării fundamentaliste. Inchiziția, dogmatismul anti-ștințific al catolicismului din Evul Mediu, atitudinea politico-religioasă a unor reformatori protestanți, precum și altele, sunt gratuit transferate în contul fundamentaliștilor de azi. Congruența dintre zelul acelora care se identifică drept fundamentaliști, apărători ai unor doctrine fundamentale, și cel care a dat naștere abuzurilor cu scopul apărării unor dogme, denotă o înțelegere greșită a istoriei și stabilirea eronată a momentului incipient a ceea ce azi poartă numele de fundamentalism evanghelic, dar și a ceea ce declarativ presupune acesta. De aceea este nevoie de o dezambiguizare.
Așadar, când a început mișcarea fundamentalistă în sânul evanghelicalismului? În general, secolul propus este 19, moment în care modernismul a adus serioase provocări teologiei protestante, în mod special datorită evoluționismului, ștințific și filosofic. În sânul creștinismului această influență s-a manifestat prin apariția unor școli de gândire moderne, precum criticismul liberal, care a cutremurat edificiul teologic pe care era clădit protestantismul, anume Sola Scriptura. În acest climat, doctrinele enunțate în tradiționalele crezuri, precum cel de la Niceea, au fost supuse unei riguroase re-analizări, care de multe ori concludeau în respingerea aserțiunilor. În sensul acesta, nașterea lui Cristos din fecioară, învierea lui Cristos, iminenta revenire fizică a lui Cristos, au fost catalogate non-istorice și reinterpretate în sensuri sociale. Pe de altă parte, doctrinele esențiale, precum cea a păcatului, a morții ispășitoare a lui Cristos etc, au fost și ele respinse ca fiind neancorate în realitate, dându-se în schimb sensuri doar morale.
În acest context, la fel ca în fiecare episod din istoria creștinismului, Biserica s-a văzut nevoită să răspundă. Aici avem de a face cu primul stadiu, cristalizarea fundamentalismului evanghelic. Reacții au apărut din mai multe părți. Câteva sunt de reținut, în primul rând evanghelicalismul american, care adăpat de prima și cea de-a doua mare trezire, dar și de metodismul britanic, au încercat să se opună modernismului și liberalismului, în aserțiunile lor ștințifice, respectiv teologice. O altă ramificație a fost dispensaționalismul, care pretindea că starea deplorabilă a omenirii, cauzată de ereziile moderniste, denota intrarea într-o nouă eră/dispensație, ultima în istoria umanității. Însă cel mai consistent, organizat și sistematic răspuns a venit din partea teologilor din cadrul Princenton Theological Seminary. Aceștia au afirmat inspirația, infailibilitatea și ineranța Sfintelor Scripturi. Ei declarau că autorii bibliei au fost inspirați de Dumnezeu să scrie fiecare cuvânt, că scrierile acestora sunt singura autoritate în materie de credință creștină, că tot ceea ce au scris este corect și adevărat din orice punct de vedere, moral, ștințific, istoric etc. În sensul acesta, la originea fundamentalismului evanghelic stă atitudinea defensivă a protestantismului pentru apărarea doctrinelor tradiționale în fața celor mai de seamă produse ale modernismului, evoluționismul și liberalismul. Este un demers atât apologetic, cât și teologic.
Istoria fundamentalismului însă nu este una plină neapărat de rezultatele scontate. În sânul mișcări focalizarea a fost deseori acordată unor chestiuni secundare. A doua jumătate a scolului 19 va surprinde fundamentalismul evanghelic concentrat pe rezolvarea problemei eschatologice, ridicate în mod special de mișcările sectare, care interpretau profețiile biblice datând în mod exact revenirea lui Cristos. Pe fondul acestor frământări și scindări, mileniarimsul-dispensaționalist a lui J.N. Darby a devenit principala ramură a fundamentalismului evanghelic. În tot acest timp, singurul mod în care fundamentaliștii abordau problema care a stat la baza cristalizării mișcării era excomunicarea liberalilor. Abia la final de secol 19 și început de secol 20, fundamentaliștii aveau să se regrupeze. Un proiect de anvergură se întrevedea în anul 1909, când Lyman și Milton Steward, doi oameni de afaceri californieni aveau să sponsorizeze Institutul Biblic din Los Angeles pentru a tipări și distribui gratuit 250 mii de copii ale unei lucrări intitulate The Fundamentals: A Testimony to the Truth. Lucrarea editată și aranjată de R.A. Torrey și A.C. Dixon, conținea 12 volume care cuprindeau eseuri scrise de 64 autori fundamentaliști, pe teme socotite esențiale credinței creștine. Nu este departe de adevăr dacă se afirmă că acesta este cel mai consistent manifest al fundamentalismului evanghelic, fundația fundamentalismului evanghelic actual și momentul de maturitate teologică.
Cu toate acestea, lucrurile nu aveau să meargă spre bine. Într-o societate aflată în plină secularizare și lipsa de înțelegere și front comun a liderilor lui, fundamentalismul avea să piardă teren, puțin câte puțin. Diferențele în ce privește gradul de toleranță din fundamentalism a dus în cele din urmă la biserici unde părtășia cu creștinii non-fundamentaliști nu era exclusă. Astfel de biserici au ajuns să se retragă din asociațiile fundamentaliste de care aparțineau și să formeze altele. S-a încercat regruparea în jurul instituțiilor care promovează idei, astfel s-au înființat colegii biblice, seminarii etc. După o vreme, lupta dintre fundamentaliști și moderniști a devenit una de natură socială, iar în ultimă instanță a fost politizată. Victoriile și înfrângerile au fost împărțite de-a lungul anilor, în ultima vreme cu o ușoară balanță înclinată în defavoarea fundamentalismului. Însă ultimele desfășurări de forțe, anume post-modernismul, proiectul UE, politica SUA a ultimelor decade și campania radical-islamistă vor da o nouă nuanță disputei. De aici încolo se poate discuta despre o tensiune între fundamentaliștii creștini și anti-fundamentaliști, care nu sunt neapărat moderniști și care pot fi chiar creștini, chiar evanghelici. Despre aceasta, într-un viitor articol.
Concluzie: ce este fundamentalismul istoric?
Înainte de a ne uita la relația dintre ultimul cerc concentric, fundamentalismul azi și criticile aduse de anti-fundamentaliști în raport cu ultimele desfășurări de forțe, este important să avem o imagine clară a ceea ce este fundamentalismul în istorie și relația lui cu centrul de impact. Fundamentalismul este un răspuns de apărare a doctrinelor biblice fundamentale, atacate de modernismul ștințific, filosofic și teologic. Este bine știut faptul că spiritul modernismului este negarea absoluturilor și afirmarea relativismului. Sintagma „adevărul este relativ” îi aparține. În mare parte fundamentalismul istoric este un răspuns la relativizare, dar și la pretinsele certitudini ale modernismului, precum evoluționismul ștințific și social. „Să ai o credință clară, bazată pe crezurile bisericii, este astăzi o atitudine etichetată drept fundamentalism. În schimb, relativismul, adică să te lași purtat de orice vânt de învățătură, este singura atitudine acceptată de standardele lumii de azi.” (Papa Benedict XVI)
Note de subsol:
Jack Zevin: Social Studies for the 21 Century, Routledge, New York 2015, pag. 27
Harker, M.,Street, J., and Cross, S. (2017): Moving in concentric circles? Legal Studies, 37:248–278
Paradigma „cercurilor concentrice”, ca lentilă pentru explorarea unei istorii particulare, a fost abordată în mai multe scrieri, din care redau ca exemple: studiul lui Francesco Maialo despre conceptul de suveranitate în Evul Mediu, explicație dată în pag VII din Prefață (Medieval Soveregnity: Marsiulius of Padua and Bartolus of Saxoferrato, Ebburon, Delft 2007); studiul celor de la The Strong National Museum of Play, unde abordează prin aceeași paradigmă istoria jocurilor electronice (Concentric Circles: A Lens for Exploring the History of Electronic Games), dar și altele.
În cartea „Un joc fără reguli”, Lucian Boia discută posibilitatea anumitor evenimente istorice, precum Primul Război Mondial, Revoluția Franceză, crearea României, ca fiind rezultatele unor dezvoltări istorice cărora este greu să le stabilești „de ce-ul” ultim.
https://www.britannica.com/topic/Christian-fundamentalism
