Martin Luther și „faimoasa infamie”

Anul acesta, la împlinirea a 500 de ani de la începutul Reformei protestante, s-au scos din rafturi scrierile personajului care stă în centrul acestui eveniment. Totodată, cei mai puțin dornici să concluzioneze personal asupra acestor scrieri, au socotit convenabil să își asume literatura de mână secundă, mă refer aici la acele scrieri despre scrierile lui Martin Luther. În principiu nu este nici o problemă să citești opiniile și concluziile altora, însă devine un prejudiciu adus cercetării atunci când ne însușim astfel de concluzii fără să ne intereseze câtuși de puțin să răscolim literatura de primă mână, adică scrierile originale ale lui Martin Luther. Însă astăzi este la modă să „sari” peste prima etapă a studiului și să concluzionezi în părerile altora, apoi să te arăți expert în citate care dovedesc „nemernicia” lui Luther. Nu că neamțul a fost „ușă de biserică”, este cunoscut faptul că limbajul folosit în dezbateri și controverse a fost de multe ori „acrit cu oțetul injuriilor”, sau că omul a fost anti-semit, asemenea mai-tuturor contemporanilor săi. Chiar prietenul său, Philip Melanchton, recunoștea la înmormântarea lui Luther că acesta deborda asperitate, după care adaugă: Eu nu voi afirma reversul. Cu toate acestea, este cât se poate de evident că derapajele lui Luther au devenit ținta unei campanii de denigrare a reformatorului, mai întâi într-un program bine ticluit în catolicism, acum îmbrățișat și de protestanți și evanghelici. Nu mă voi referi aici la faptul că agenda aceasta folosește în general metoda criticată la Luther, defăimarea, pentru că nu acesta este scopul articolului. Spre exemplu, este puțin știut că poate cel mai mare aport la formarea acestei tradiții anti-Luther este adus de Thomas Moore, om de stat britanic, care în critica adusă lui Luther atacă caracterul acestuia, dar în mod paradoxal folosește invective la adresa lui care greu pot fi redate. Cu toate acestea, Moore este canonizat drept sfânt catolic și este venerat de mulți dintre aceia care critică limbajul lui Luther la adresa oponenților săi. La ceea ce mă voi referi în continuare este o altă problemă a campaniei anti-Luther, anume mistificarea adevărului. Una dintre marile probleme este faptul că această tradiție anti-Luther, pe care unii și-o asumă fără o cercetare preliminară și pe care uneori o citează drept autoritativă, conține în sine multe alunecări intenționate de la adevăr, pentru a pune în lumina dorită personajul istoric, cu scopul însă de a discredita nimic altceva decât valoarea Reformei.

Unul dintre aceste exemple, pe care vreau să le abordez azi, este legat de faimoasa „infamie” a lui Luther, în care spune: Fii păcătos și păcătuiește cu îndrăzneală, dar cu și mai multă îndrăzneală să te încrezi în Cristos, bucură-te în Cristos care este victorios peste păcat. În tradiția anti-reformată, această afirmație este tratată drept dovada cea mai clară că Luther îndeamnă la o viață de păcat trăită în liniște sub credința în jertfa ispășitoare a lui Cristos. Acest citat a fost preluat și folosit de nenumărate ori în campaniile în care reformatorul german este denigrat. Recent mi s-a spus că oameni importanți, din zona evanghelică, folosesc citatul în felul acesta. Însă înainte de a cita de dragul argumentului, este cinstit să face o investigație minină pentru a determina veridicitatea acestor argumente. Este mult citatul acesta un îndemn la păcat în virtutea jertfei lui Cristos?

CONTEXTUL LARG

Pentru a răspunde la această întrebare, cel mai cinstit este să consultăm scrierile lui Luther în ansambul lor. În sensul acesta, este evident că Luther își îndeamnă credincioșii la o viață de supunere față de Dumnezeu și poruncile Lui. Nu redau aici decât un citat dintr-un document oficial pentru biserică unde, alături de Crezul Apostolic și Rugăciunea Domnească, nou convertiții trebuie învățați să păzează Cele 10 Porunci, ceea ce demonstrează că pentru Luther este important codul moral. Citatele sunt mult mai multe, dar mă limitez la acesta, pentru că aceasta este poziția oficială și tranzitorie a lui Luther față de ceea ce trebuie să fie viața credinciosului cu Dumnezeu:

Ce spune Dumnezeu despre Cele 10 Porunci? Dumnezeu amenință că va pedepsi pe cel care încalcă aceste porunci. De aceea, ar trebui să ne temem și de mânia Lui și să nu facem nimic împotriva lor. Dar El promite binecuvântarea pentru cei ce păzesc aceste porunci, de aceea ar trebui să ne încredem în El și să împlinim ceea ce ne poruncește. (Catehismul mic)

Atunci trebuie să ne întrebăm, cum dar apar scrise anumite îndemnuri care sunt într-o așa de mare contradicție cu ceea ce se poate spune că este poziția lui oficială? Pe lângă textul pe care îl abordăm, mă refer la „faimoasa imfamie”, mai sunt și altele de genul acesta:

Nu îți întreba conștiința, dacă vorbește nu o asculta, dacă insistă caută să faci orice pentru a o reduce la tăcere, dacă este necesar COMITE NIȘTE PĂCATE MARI pentru a o alunga. Este mult mai bine să ne păzim de faptele bune, decât de păcat.

Voi discuta mai târziu despre retorica dură pe care Luther o folosește uneori, însă ceea ce iese în evidență în acest loc este încercarea lui de a se opune îndreptățirii prin fapte și penitență, folosind exagerarea până la ridicol pentru a nuanța pericolul acesteia. Că Luther nu este împotriva conștiinței convinse de păcat reiese din alte pasaje, precum acesta:

Când Pavel declară că suntem izbăviți de blestemul Legii, se referă la întreaga Lege, în mod special la cea morală care acuză, blesteamă și condamnă conștiința. Cele 10 Porunci nu au nici o autoritate de a condamna conștiința în care Isus locuiește, pentru că Isus a luat celor 10 Porunci puterea de a ne condamna. NU CA ȘI CÂND CONȘTIINȚA ESTE INSENSIBILĂ LA PORUNCI, DAR LEGEA NU MAI DUCE CONȘTIINȚA LA DISPERARE. (Comentariu la Galateni)

Nu, acela care a spus „conştiinţa mea este supusă Cuvântului lui Dumnezeu” și „nu este nici drept, nici sigur să acţionezi împotriva conştiinţei”, nu respinge valoarea Legii și a conștiinței. Extremei căreia Luther i s-a opus de fapt, deseori folosind expresii „plastice”, este încercarea omului de a câștiga neprihănirea lui prin faptele penitenței. El a fost unul dintre aceia care s-a aflat în depresie și dezolare datorită conștientizării propriei păcătoșenii și eșecului de a-și liniști conștiința în sensul legalist. Pentru Luther, credința în Cristos și harul oferit gratuit sunt mai sigure pentru mântuirea omului, chiar și dacă prin absurd acesta se complace în păcat, decât încercarea de a-ți câștiga liniștirea conștiinței prin faptele Legii morale, căci iertarea și pacea nu se pot obține prin muncă.

Desigur, această poziție radicală îi va aduce reformatorului acuzația de antinomism, etichetă pe care unii catolici și evanghelici s-au grăbit să i-o pună pe nedrept. În speță, antinomianismul este poziția prin care Legea este respinsă pe premisele anulării ei pentru credincios în Cristos, de aici și speculația precum că „faimoasa infamie” justifică „îndemnul la păcat”. Dacă Legea nu mai reprezintă un standard pentru credincios, datorită faptului că ea este anulată în Cristos, atunci se poate da liber la păcat. Însă această acuzație este gratuită, pentru că în mod clar, prin atacul lui Luther la adresa lui Agricola, reiese clar că el respinge poziția aceasta. Un teolog catolic spunea pe bună dreptate, analizând scrierile lui Luther în ansamblu, că reformatorul „nu a pretins că trăirea în păcat poate fi justificată prin credință, altfel nu ar mai fi scris împotriva lui Karlstadt și Agricola, sau a altor „easy-believers” din vremea lui”. Joe Mizzi, un alt teolog catolic, vine și el în apărarea lui Luther și își declară repulsia față de colegii lui care susțin această poziție, spunând că „cei care în mod malign îl discreditează (pe Luther) în felul acesta, pur și simplu nu sunt onești”. Mizzi continuă, citând pe Pavel în Romani 6:1, care contracarează acuzația precum că harul este licență pentru păcat, după care spune că aceeași tactică pe care Pavel o contracarează la oponenții săi iudei, care îl acuzau că sub egida harului dă liber la păcat, este tactica pe care colegii lui o folosesc în mod injust vis-a-vis de Luther.

CONTEXTUL IMEDIAT

După ce am adus dovezi considerabile din ansamblul general al scrierilor lui Luther, precum că acesta nu socotea credința în Cristos o justificare pentru trăirea în păcat, trebuie să ne aplecăm direct asupra „faimoasei infamii”. Paragraful mai sus citat se află într-o scrisoare pe care Luther o adresează prietenului său, Melanchton, a cărui întreg text se găsește aici. Se poate observa că această porțiune se află chiar la finalul scrisorii. În general Luther se ocupă de problema interzicerii căsătoriei de către catolici, pe care o cataloghează drept de inspirație demonică, pe baza versetolor din 1 Timotei 4:1-3. Interesant este faptul că scrisoarea a ajuns, după traducere și publicare, să poarte numele „Let your sins be strong”, citat din ultimul paragraf, singurul care nu se ocupă de subiectul general. Lucrul acesta indică încă de la început faptul că, în mod injust, acestei epistole i s-a dat numele consacrat acuzațiilor de antinomism, deși ea tratează o altă problemă, cea a celibatului preoților și călugărilor. Însă scoaterea din context nu se rezumă la această încălcare, ci continuă. Redau aici două alte ignorări intenționate de context, care își găsesc explicația doar în intenția de a reprezenta în mod trunchiat mesajul lui Luther.

1. Prima ține de nuanța care se dă scrierii. Este clar că aceasta s-a dorit o scrisoare intimă, unde un prieten încearcă să îl ajute pe altul cu sfaturi. Limbajul folosit în acest context este unul potrivit cu natura relației dintre cei doi, anumite nuanțe putând fi interpretate doar în contextul limbajului pe care amiciția celor doi îl impunea. Astfel de scrisori își au particularitatea lor, cheia exegetică fiind cultura și spiritul din relația corespondenților.

O să dau un exemplu. Unui bun prieten de-al meu, cu care îmi permit anumite limite extinse, îi scriu îndemnându-l să nu mai fie un idiot făcând anumite lucruri, cuvântul „idiot” nu apare ca o jignire, având în vedere cultura și spiritul relației noastre. Prietenul meu știe că în scrierea mea cuvântul „idiot” nu este decât o exagerare pentru a scoate în evidență seriozitatea îndemnului pe care il dau și nu reprezintă părerea mea despre el. El știe că prin însăși natura relației noastre ne permitem să exagerăm astfel, dar el nu va interpreta ceea ce îi spun ca pe o ofensă. Dacă însă această scrisoare a mea este luată și publicată, apoi citită într-o cheie diferită, cel mai probabil va purta numele „Scrisoare către un idiot”, ceea ce nu este corect din punctul de vedere al intenției autorului.

Ei bine, în general abordarea textului scrisorii lui Luther este a unei discuții între doi teologi, nu între doi prieteni-teologi. Limbajul scrisorii nu este nicidecum interpretat luând în considerare natura relației celor doi și cum rezonează acest limbaj pentru Melanchton, ci felul în care rezonează cu cititorul căruia în fapt nu i se adresează scrisoarea. Aceasta este o încălcare flagrantă în interpretare care, așa cum se știe, se face foarte des și în interpretarea Scripturii. Dacă totuși ceea ce se crede a fi „faimoasa infamie”, pentru Melanchton, în virtutea culturii relației lui cu Luther, înseamnă altceva? La acest aspect, cei mai mulți dintre cei care interpretează, citează și critică nici măcar nu se obosesc să se aplece. Iar faptul că în discursul lui Melanchton, intitulat „Despre moartea lui Luther”, acesta îl descrie pe Luther ca fiind un om ale cărui virtuți, exemplu de puritate și învățătură despre sfințenie trebuiesc urmate și nu lăsate să moară, este exclus total. Trebuie să ne punem serios întrebarea aceasta, „faimoasa infamie” este un sfat pe care trebuie să îl interpretăm literal? Atunci cum se explică ceea ce Melanchton înțelege a fi moștenirea lui Luther pentru el și pentru urmașii lui?

Înlăturarea dintre noi a unui astfel de caracter ... împodobit cu excelență și numeroase virtuți ... justifică lacrimile noastre. El a fost un important instrument în mâna lui Dumnezeu, pentru uzul public; haide-ți în mod serios să studiem adevărul pe care el ne-a învățat, IMITÂND ÎN SITUAȚIA NOASTRĂ TEAMA LUI DE DUMNEZEU, credința lui, intensitatea devoțiunii lui, integrigatea lui și puritatea lui. (Despre moartea lui Luther)

Este lesne de înțeles că ceea ce Melanchton a priceput din cuvintele lui Luther nu au fost concluziile „faimoasei infamii”, altminteri discursul în care îl elogiază pe acesta ca pe un sfânt al bisericii lui Cristos nu pot fi catalogate decât ca inconsecvențe. Indiferent că suntem sau nu de acord cu el (personal cred că discursul este ușor idealist), se poate trage ușor concluzia că din perspectiva lui Melanchton, ceea ce Luther a lăsat pentru posteritate este o învățătură și un exemplu de urmat în ce privește umblarea cu Dumnezeu, nu îndemnuri la păcat.

2. Astfel ajungem la al doilea punct și trebuie să ne întrebăm, în lumina acestor lucruri, ce spune de fapt Luther? Mai întâi de toate trebuie să observăm că sfaturile lui Luther către Melanchton conțin următoarele: recunoașterea păcatului pe nume și a păcătoșeniei, nu doar într-o formă virtuală; recunoașterea faptului că păcatul este o realitate pentru orice om; recunoașterea lui Cristos ca Miel care aduce izbăvire de păcat; recunoașterea jertfei lui Cristos ca fiind una plină de putere; recunoașterea speranței într-o viață viitoare fără păcat. Aceste cocluzii mi se pare de bun simț, chiar și pentru cel mai înrăit oponent al lui Luther, atunci când citește întreg paragraful.

Dacă ești un predicator al milei, atunci nu predica o milă imaginară, ci mila adevărată. Dacă mila este reală, atunci suportă adevărul, nu un păcat imaginar. Dumnezeu nu îi mântuiește pe aceia care sunt păcătoși imaginari. Fii păcătos și fie ca păcatul să fie puternic, dar și mai puternică să îți fie încrederea în Cristos, și bucură-te în Cristos care este biruitor asupra păcatului, morții și lumii. Vom păcătui câtă vreme suntem aici, căci viața aceasta nu este locul unde dreptatea rezidă. Noi, spune și Petru (2 Petru 2:13), așteptăm ceruri noi și un pământ nou, unde va locui dreptatea. Este sufiecient pentru gloria lui Dumnezeu că l-am recunoscut pe Mielul care ridică păcatul lumii. Nu este păcat care să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, nici dacă am ucide și am comite adulter de o mie de ori pe zi. Crezi tu că un Miel atât de glorificat a plătit un preț mic printr-un sacrificiu slab pentru păcatele noastre? Roagă-te cu putere, pentru că ești un mare păcătos. (aici)

Ceea ce ne rămâne să ne întrebăm este dacă îndemnul „fii păcătos și fie ca păcatul să fie puternic” este un îndemn real? Am atins deja tangențial problema retoricii lui Luther, acum o vom relua, pentru a demonstra că acele cuvinte ale „faimoasei infamii” trebuiesc interpretate ca artificii retorice. În lucrarea „Luther's Rhetoric”, autorul Leroux Neil avertizează cu privire la faptul că cercetătorii lui Luther au neglijat mult predicile lui Luther: Aceste predici și situațiile care le înconjoară continuă să fie cruciale nu doar pentru înțelegerea retoricii lui Luther, dar și pentru aprecierea corectă a poziției și strategiilor opozanților lui Luther. În alte cuvinte, se prea poate ca fiind lipsiți de înțelegerea retoricii pe care deseori Luther o folosește, oponenții lui Luther să aprecieze mesajul reformatorului în mod eronat. De asemenea, Anna Vind, în „Martin Luther and Rhetoric” afirmă că înțelegerea retoricii sale „este o bază importantă pentru dezvăluirea gândirii creative” a reformatorului. În sensul acesta, nu este greu de realizat ceea ce propune James Swan:

Luther folosește o puternică hiperbolă. Era stilul lui și acesta este un exemplul perfect. Primul lucru care ne face să recunoaștem asta este faptul că afirmația este una de comparație. Punctul central din afirmația lui Luther nu este că ar trebui să comitem păcate abominabile în fiecare zi, ci să ne încredem și să ne bucurăm în Cristos în fiecare zi, în ciuda păcatului din viața noastră. Nici o cantitate de păcat nu este prea mare pentru a fi ispășită de un Mântuitor perfect a cărui neprihănire este imputată păcătosului care întinde mâna prin credință. (Luther: Be a sinner ...)

De asemenea, Dr John Gerstner spune că „Luther avea un mod nefericit și foarte grafic de a exprima anumite convingeri”, după care adaugă: Afirmația aceasta reprezintă modul memorabil în care Luther încerca să spună că moralitatea nu este baza justificării. Este puțin probabil ca ochii lui Melanchton să citească acest mesaj, fiind obișnuit cu plasticitatea limbajului lui Luther, nu ca pe o infamie? Eu cred că da. Citind câteva rânduri mai jos, se poate cu ușurință observa nota hiperbolică a afirmațiilor lui Luther: Nu este păcat care să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, nici dacă am ucide și am comite adulter de o mie de ori pe zi. Este „la mintea cocoșului” că oricât de păcătos ar fi fost cineva în vremea aceea, era cam imposibil să comită adulter și crimă „de o mie de ori în fiecare zi”. Este exclus ca Luther să folosească o astfel de exagerare până la nivelul ridicolului, dorind să afirme de fapt măreția dragostei lui Dumnezeu în Cristos pentru păcătos? Eu cred că nu.

CONCLUZIE

Legat de predicarea harului, Martyn Lloyd Jones spunea la un moment dat că acuzația de care Pavel a avut parte, anume că oferă licență pentru păcat, este inevitabilă.

Adevărata predicare a Evangheliei mântuirii doar prin har va duce la posibilitatea acestei acuzații. Nu există test mai bun că un om predică adevărata Evanghelie a Noului Testament decât acesta, că anumiți oameni vor înțelege greșit și de aceea vor și interpreta că ceea ce vrei să spui este că salvarea doar prin har înseamnă că nu mai contează ce faci; poți să mergi și să păcătuiești cât vrei pentru că asta va aduce mai multă glorie harului. Acesta este un test foarte bun predicării Evangheliei. Dacă predicarea mea nu va induce această înțelegere pentru unii, atunci nu este Evanghelia adevărată. (...) Aceasta a fost în mod frecvent și acuzația care i s-a adus lui Martin Luther. A fost adusă lui George Whitefield acum 200 de ani. Este acuzația pe care creștinismul formal – dacă poate exista așa ceva – a fost adus acestui mesaj provocator, că Dumnezeu justifică pe cei păcătoși și că noi suntem salvați nu prin ceea ce facem, ci, în ciuda acestui lucru, în mod total și absolut doar prin harul lui Dumnezeu oferit prin Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos. O spun din nou predicatorilor, dacă predicarea voastră nu a fost astfel interpretată greșit, atunci ar fi bine să vă revizuiți predicile ... (Romani, Expunare la capitolul 6).

Dacă trebuie să luăm seama la cuvintele lui Lloyd Jones, atunci probabil este nevoie să fim atenți și cu concluziile pe care le avem în ce-l privește pe Martin Luther. Acest articol nu are menirea de a exonera tot ce a scris reformatorul german, ci de a-l exonera de a i se pune în cont „faimoasa infamie”. Aceia a căror singură paradigmă de interpretare este „monseur se scrie, deci monseur se citește” ar trebui să încerce să facă un efort exegetic mai amplu pentru a înțelege argumentul lui Luther. Așa cum am demonstrat din contextul larg al scrierilor lui, cât și din contextul scrisorii și al naturii retoricii lui Luther, nu se poate pune problema că aici am găsi un îndemn la o viață în păcat. Doar și numai dacă superficialitatea, o rea-voință și o exegeză simplistă și trunchiată a luat locul unui studiu serios și bine articulat, care ține seama de întreg contextul. În final, voi lăsa aici un alt exemplu al credinței lui Luther despre trăirea în păcat. Un cuvânt despre disciplinare:

Dacă un creștin păcătuiește, acesta trebuie mustrat; dacă nu se îndreaptă în căile lui, el ar trebui legat de păcatul lui și dat afară. Dacă se îndreaptă, atunci ar trebui iertat.

Recomand următoarele web-site-uri pentru verificarea veridicității afirmațiilor din acest articol:

1. http://www.bartleby.com/268/7/9.html

2. http://www.justforcatholics.org/a161.htm

3. https://www.godswordforyou.com/bible-studies/romans/172-study-twelve-a-deeper-explanation-of-the-gospel-romans-6-and-7.html

4. https://lutheranreformation.org/history/luther-and-melanchthon/

5. http://religion.oxfordre.com/view/10.1093/acrefore/9780199340378.001.0001/acrefore-9780199340378-e-290

6. https://web.archive.org/web/20140528104851/http://tquid.sharpens.org/sin_boldly.htm

7. http://www.projectwittenberg.org/pub/resources/text/wittenberg/luther/letsinsbe.txt