Tradiția teologică în evanghelicalism: o sperietoare și o realitate

De câte ori nu am auzit argumentul acesta: Frate, pe mine nu mă interesează ce spune X sau Y, eu am Biblia, eu cred ce spune Biblia. Într-o anumită măsură lucrul acesta este cât se poate de bun, problema apare în faptul că toți afirmăm ce spune Biblia și totuși afirmăm lucruri diferite. Cel puțin în mediul evanghelic, apărăm și ne însușim principiul reformat „Sola Scriptura”, o spun mai ales pentru că anul acesta, când celebrăm 500 de ani de la Reformă, este de actualitate. Și atunci se ridică întrebarea următoare: cum se face că deși Scriptura spune același lucru pentru toți, nu avem uniformitate în mărturisire?

Parte din răspunsul întrebării de mai sus îl oferă înțelegerea unui lucru pe care noi, creștinii evanghelici, în general îl detestăm. Este vorba despre TRADIȚIE. Da știu, ne-am obișnuit să folosim acest cuvânt în dreptul altora, precum creștinii ortodocși, care își asumă conștient faptul că Tradiția este ceea ce cred și mărturisesc. Nu ar fi o problemă că atribuim altor credincioși tradiții, nici că îi criticăm pentru asta, însă atunci când spunem că noi mărturisim ceea ce credem independent de vreo tradiție, oricare ar fi ea, tindem să devenim penibili. O să încerc să explic de ce.

Ce este tradiția?

În primul rând vreau să încep prin a defini tradiția. Latinescul „traditio” este un cuvânt alcătuit din alăturarea altor două: „trans” (peste/dincolo) și „dare” (a da). În principiu, tradiția este ceva ce se dă dincolo/peste o anumită graniță, în cazul strict al cuvântului referindu-se la ceva ce se transmite mai departe în istorie, dincolo de o anumită generație. DEX-ul definiește tradiția ca fiind „ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri constituind, trăsătura lor specifică”. În bisericile evanghelice, în rândul majorității credincioșilor, singurul aspect care a fost reținut din această definiție este tradiția ca obiceiuri și datini, ceea ce a adus un prejudiciu conceptului în gândirea evanghelicului, mai ales că profilul general al evanghelicalismului este unul definit în termenii reformei protestante, care a respins practicile nebiblice, mai ales cele cu nuanțe pâgâne. Însă aceasta este o înțelegere trunchiată a tradiției, ceea ce nu face cinste nici omului care caută adevărul, nici conceptului în sine.

Dacă ne uităm în Scriptură, tradiția are atât o conotație negativă, cât și una pozitivă. Grecescul „παράδοσις” (paradosis), echivalentul latinescului „traditio”, este folosit în ambele sensuri. În mustrările pe care Mântuitorul le adresează fariseilor, El spune acestora că au părăsit Cuvântul lui Dumnezeu pentru tradiții omenești (Marcu 7:1-3). De asemenea Pavel avertizează credincioșii despre pericolul tradițiilor iudaice, care îl resping pe Cristos (Coloseni 2:6-12). În altă ordinea de idei, tradiția apostolică, adică învățăturile lui Cristos transmise din generație în generație, de la un credincios la altul, sunt afirmate.

Vă laud, pentru că întotdeauna vă amintiţi de mine şi ţineţi tradiţiile aşa cum vi le-am încredinţat. (1 Corinteni 11:2).

Aşadar, fraţilor, rămâneţi fermi şi păstraţi tradiţiile în care aţi fost învăţaţi, fie prin cuvânt, fie prin scrisoarea noastră. (2 Tesaloniceni 2:15)

Vă poruncim, fraţilor, în Numele Domnului nostru Isus Cristos, să vă îndepărtaţi de orice frate care trăieşte în lenevie şi nu după tradiţia pe care aţi primit-o de la noi! (2 Tesaloniceni 3:6)

De fapt, este destul de clar că stabilirea unei tradiții apostolice este ceea ce Pavel a avut în minte când a spus: Ceea ce ai auzit de la mine, înaintea multor martori, încredinţează unor oameni de încredere, care să fie în stare să-i înveţe pe alţii! (2 Timotei 2:2).

Așadar, atunci când ne gândim la tradiție este important de știut că aceasta nu înseamnă automat „obiceiuri”, nici „erezie”. Tradiția se poate referi fie la anumite practici, fie la anumite învățături, fie la ambele. Însă în continuare ne vom ocupa de tradiție în sensul ei teologic, adică setul de învățături care reprezintă teologia sau doctrina unei biserici.

Tradiția și tradițiile

Dacă am termina aici discuția, lucrurile ar fi bune pentru toți. Însă punctul nevralgic abia acum iese la suprafață și constă în faptul că grupuri diferite de oameni, cu învățături diferite, invocă învățătura lor ca fiind adevărata Tradiție apostolică. De aici încolo operăm cu termenul „tradiție” la plural și cu „t”, deci trebuie să vorbim despre tradiții. În general, aceste tradiții (cu „t”) în relație cu Tradiția (cu „T”), sunt de fapt exegeze, sau teologii ale primei, sau ca s-o spunem mai clar, sunt interpretări ale învățăturilor apostolilor. Pentru ca o tradiție creștină să se dovedească bună sau rea, este nevoie să observăm dacă ea se raportează corect la ceea ce au lăsat în urma lor apostolii.

Argumentul ortodocșilor și catolicilor este unul istoric. Biserica adevărată, care păstrează învățătura adevărată, trebuie să fi existat în întreaga instorie a creștinismului, deci dacă derulezi filmul istoriei înapoi vei întâlni această biserică în orice vreme și perioadă, până la biserica primară și deci la apostoli. Această „succesiune apostolică” este ceea ce garantează, spun ei, faptul că adevărul a fost conservat și transmis din generație în generație până astăzi. Argumentul este preluat de la Irineu din Lyon (sec 3), care scria „împotriva ereziilor”, în speță cele gnostice, spunând că singurul mod în care se poate afla care credință este autentică este prin cercetarea doctrinei acelor biserici care au legătură cu apostolii, fie plantate, fie păstorite de ei. Ele sunt păstrătoarele Tradiției apostolice. Altfel spus, teologia adevărată este definită de și în Biserica adevărată, apostolică și infailibilă, a cărui ombilic istoric este în biserica primară. Înțelegerea adevărului este prin întoarcerea către Biserică, către modul în care de-a lungul anilor ea a prezentat adevărul. De aceea în seminariile ortodoxe predomină învățătura patristică mai mult decât studiul oricărui alt lucru.

În partea evanghelicilor, lucrurile stau diferit, pentru că în ce îi privește pe aceștia, adevărul își are rădăcina nu într-o biserică anume, ci în Scriptură. Evanghelicul nu are nevoie să meargă înapoi în timp pentru ca să cunoască adevărul, el merge direct la Scriptură, care este singura inspirată de Dumnezeu și adevărata Tradiție apostolică. Bineînțeles că și bisericile istorice pretind biblicitatea teologiei lor, însă diferența constă în faptul că, în timp ce pentru ele ceea ce este biblic este definit în virtutea tradiției lor, pentru evanghelic testarea tradiției se face cu Scriptura. Evanghelicul privește Scriptura ca autoritate supremă și astfel ea devine aparatul critic al oricăror teologii care apar în biserică. Așadar, există aceste două perspective, tradiția bisericii ca aparat critic pentru biblicitate sau, în cazul evanghelicilor, Biblia ca aparat critic al tradiției bisericii. Pentru bisericile istorice (catolică și ortodoxă) Biblia și tradiția lor sunt ambele infailibile (de aceea tradiția este scris cu „T”, nu cu „t”), căci socotesc, bazat pe doctrina succesiunii apostolice, că este imposibil ca o biserică ce a primit Duhul Sfânt, transmis din generație în generație, să poată greși în interpretarea adevărului. Pentru evanghelic însă, Biblia și tradiția nu sunt egale, căci dacă Biblia este inspirată de Dumnezeu și infailibilă, tradiția bisericii, adică interpretarea bibliei de către biserică, nu este infailibilă. Dictonul reformat „ecclesia reformata, semper reformanda” (Biserica reformată, în continuă reformare) indică faptul că în timp ce Scriptura este singura autoritate, Biserica este în continuă reformare în teologia ei. Sloganului i s-au adăugat ulterior cuvintele „secundum verbum Dei” (după Cuvântul Domnului), pentru a articula și mai clar relația dintre teologia bisericii într-o permanentă reformare după Scriptură.

Îmbrățișarea tradiției

În articolul acesta nu mă interesează să abordez felul în care tradiția este percepută în ortodoxie și catolicism, ci concepția populară a evanghelicilor despre tradiție. Dacă ar fi totuși să spun ceva legat de cele două, atunci probabil aș spune că ambele perspective își au punctele lor tari, dar și pericole. Pe de-o parte, avantajul biserilor istorice este că pericolul ereziei este foarte ușor de identificat și extirpat, pe de altă parte se cultivă și un autoritarism teocratic în care Biserica = Duhul Sfânt. De partea cealaltă, flexibilitatea în materie de tradiție poate genera o cultură a minții deschise, riscul fiind personalizarea credinței în așa măsură încât orice standard este respins.

Întorcându-ne la subiectul pe care mi-am propus să îl discut, datorită paradigmei de mai sus, în mintea credinciosului evanghelic valoarea tradiției este relativă. Lucrul acesta se poate vedea foarte clar în predici, în mod special în cele de evanghelizare. Afirmații precum „nu vă chemăm la o anumită biserică, ci vă chemăm la adevăr”, sau „nu mergi în rai pentru că ești baptist, sau penticostal, sau ortodox, ci mergi în rai dacă îl ai pe Isus”, ori și mai tragic „iadul este plin cu baptiști, penticostali, ortodocși, însă raiul este plin de credincioși”, nu fac decât să certifice minimalizarea valorii oricărei tradiții și evidențierea Scripturii, a credinței și în mod special a lui Cristos, singurele care dau mântuire (eu personal cred că aceste afirmații sunt atât adevărate, dar și o utopie evanghelică). Cât se poate de bine până acum, dar rămâne întrebarea, nu cumva este și aceasta o tradiție? Evanghelicul insistă că adevărul mântuirii nu este circumscris vreunei tradiții, dar prin însăși faptul că insistă astfel, el crează o tradiție teologică la care aderă un grup de oameni, care vor ajunge de fapt să creadă ce spun toți ceilalți, că acesta este de fapt adevărul mântuitor și biblic, adică propria lor tradiție, pe care nu o recunosc ca atare, ci îi redau, la fel ca toți ceilalți, autoritatea apostolică. Ca să fiu sincer, o să o spun franc, ce este mai grav, să îți însușești liber și conștient o anumită tradiție, sau să respingi rolul tradiției și făcând asta să creezi o altă tradiție, de care nu ești conștient și pe care nu o îmbrățișezi ca atare? Este de-a dreptul imposibil în creștinism să nu aparții unei tradiții.

Atunci ce este de făcut? Răspunsul mi se pare foarte simplu. Îmbrățișează tradiția de care aparții! Fii conștient de faptul că ceea ce mărturisești este în același timp ceea ce crezi că este biblic, dar și ceea ce alții au crezut înaintea ta. Însă, ca orice evanghelic autentic, rămâi deschis la Scriptură, la ceea ce are de spus Cuvântul lui Dumnezeu. Este posibil ca ceea ce crezi despre anumite lucruri să se schimbe în timp ce ești expus Cuvântului, pentru că o tradiție teologică se poate schimba, adapta Scripturii, dar Biblia nu poate fi schimbată în ceea ce afirmă. Smerenia și sinceritatea evanghelicului constă în faptul că deși stă sub autoritatea Scripturii, nu ignoră faptul că se încadrează într-o anumită tradiție teologică, imperfectă și în continuă nevoie de adaptare după Scriptură.

Motivul pentru care am scris aceste rânduri este unul dublu. În primul rând pentru că am observat în rândul evanghelicilor o oarecare inconsecvență între credința despre tradiție și credința în propria lor tradiție, pe care o definesc ca fiind singura biblică, de altfel asemenea tuturor celorlalți. În al doilea rând am scris în apărarea tuturor acelora care deseori sunt acuzați pe nedrept că „rumegă ce alții au mestecat înainte”, iar ei nu sunt interesați de ce spun anumiți teologi, ci doar de ceea ce spune Biblia. Această afirmație nu doar că este arogantă, așa cum arogantă mi se pare pretenția care socotește o anumită tradiție drept infailibilă, dar este și ilogică și nerealistă. În sensul acesta doresc să spun că o exegeză corectă a Scripturii nu va ignora ce afirmă teologi din diferite tradiții, ci va include astaca suport. Nu din alt motiv, dar, în general, concluziile la care de obicei ajungem sunt atât ale noastre,dar mai mult, produsul unei tradiții teologice în care ne încadrăm, conștient sau inconștient.