Închinarea și cele trei dispoziții ale inimii

1. Dispoziția naturală a inimii.

Închinarea este o chestiune universal valabilă oricărui om. Cuvântul „închinare” își are rădăcina în latinescul „inclinare” și denotă acțiunea de a aplecare înaintea cuiva. Corespondentul ebraic vetero-testamental este „shâkâh” (שָׁחָה), iar cel grec nou-testamental este „proskuneo” (προσκυνέω)1. Aria semantică a termenilor este mai largă decât sensul religios dat în principal termenilor, referindu-se în general la o formă de adânc respect, sau dedicație. „Worthsciepe”, strămoșul anglo-saxon al englezescului „worship”, implică ideea de atribuire a valorii2. În sensul acesta, închinarea este universal valabilă omenirii, pentru că omul este capabil și structurat pentru a acorda valoare și respect. Din perspectiva biblică închinarea nu este o problemă de opțiune, ci de autenticitate. Tozer avea dreptate când spunea că omul are „un impuls antic pentru a se închina” și că „în adâncul ființei umane există acest imperativ al închinării”3. Prima poruncă a decalogului cere închinarea înaintea lui Iehova și interzice închinarea falsă, dar nu sugerează nicidecum că este posibil ca omul să nu se închine (Exod 20:3). De asemenea, apostolul Pavel consideră că o consecință a căderii în păcat este depărtarea de la închinarea autentică, nu și opționalitatea închinării în sine (Romani 1:18-23). John MacArthur spune că „orice om se închină – chiar și un ateu”, pentru că alternativa închinării la Dumnezeu nu e lipsa închinării, ci „închinarea înaintea unor dumnezeilor falși”, concepuți de om. Aceștia pot lua forma închinării la om, la ființe mitice, forțe supranaturale, materialism etc4.

Așadar, s-ar putea spune că inima omului este în mod natural dispusă închinării. Cu toate aceastea, inima omului nu are o aplecare firească spre închinarea înaintea lui Dumnezeu. Are nevoie de o lucrare spirituală suplimentară pentru ca să capete această înclinație.

2. Dispoziția păcătoasă a inimii.

Scriptura declară răspicat că inima, în starea ei naturală, este rea: Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască? (Ieremia 17:9). Lucrul acesta se va vedea lămurit și în actul sacru al închinării, pentru că omul în mod normal îl va denatura. Înainte de a descrie alterarea închinării, apostolul scrie despre principiul care stă în spatele acestui lucru, faptul că „inima lor (a oamenilor) fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1:21). Tocmai de aceea prima caracteristică specifică naturii carnale este că „nu este niciun om care să aibă pricepere” de unde rezultă că „nu este niciunul care să caute pe Dumnezeu cu tot dinandinsul” (Romani 3:11). Autorul inspirat de Sus proclamă acest adevăr universal valabil pentru orice om, că rațiunea umană decăzută este acoperită de un mare nor al ignoranței, este confuză și bâjbâie căutându-l pe Dumnezeu (Fapte 17:27), lucru care dă naștere unei închinări defectuoase. Iată cum nuanțează Pavel această poziție în epistola către Efeseni 4:17-18:

Iată, dar, ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.

Există trei moduri în care închinarea adevărată este deformată din pricina acestei dispoziții păcătoase: în esența ei; în practica ei; în spiritul ei. În esența ei, închinarea este stricată prin faptul că adevăratul Dumnezeu este înlocuit cu altceva. Aceasta este idolatrie. În practica ei, închinarea poate să fie dată adevăratului Dumnezeu, dar prin metode pe care El nu le-a decretat. Aceasta este malpraxis. În spiritul ei, se poate pretinde închinarea atât înaintea lui Dumnezeu, cât și prin forme corecte, dar în mod inconsecvent cu viața pe care Dumnezeu o dorește de la închinător. Acesta este formalism5. Se înțelege astfel că inima, care are o înclinație naturală spre închinare, nu poate totuși să aducă o închinare adecvată lui Dumnezeu din pricina dispoziției ai păcătoase. Ea poate da naștere unor surogate, dar niciodată unei închinări acceptabile în ochii lui Dumnezeu. Iată cum declară predicatorul scoțian Alexander Beith acest adevăr biblic:

Închinarea care nu este într-un strict acord cu revelația lui Dumnezeu nu este închinare autentică. Acea închinare care este rezultatul eforturilor umane trebuie pusă pe seama unei minți carnale și nu poate fi o închinare plăcută lui Dumnezeu – cel puțin nu în modul în care adevărata părtășie cu Dumnezeu este înțeleasă.6

Pentru ca aceste denaturări să fie rectificate este nevoie de o lucrare spirituală pe care Dumnezeu trebuie să o facă în inima omului, pentru a schimba dispoziția ei păcătoasă.

3. Dispoziția inimii regenerate

Astfel se ajunge la momentul definitoriu în logica din acest prim punct, în care autorul acestei lucrări argumentează că motivația primară a inimii omului pentru închinare stă în regenerarea spirituală. Aspectul extern, care stă în formele potrivite închinării, pot asigura o linie organizațională a ei, dar fără inima înnoită sunt insuficiente. Un exemplu în sensul acesta este poporul Israel, care deși a primit Legea care să îi călăuzească înspre adevărata închinare, a eșuat în toate trei sensurile expuse mai sus: idolatrie, malpraxis și formalism (Romani 2:17-29). Ezechiel 36 profețește o viitoare reformă a închinării în popor spunând: ... vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri (versetul 25). Însă adaugă la această promisiune modul în care Dumnezeu va opera această reformă: Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne (versetul 26). Reforma închinării și aducerea omului în standardele aceptate de Dumnezeu este posibilă numai prin regenerarea inimii. Swendenborg tratează relația dintre reformare și regenerare, atribuind pe prima informării și înțelegerii, iar pe a doua voinței. El adaugă astfel:

Atâta vreme cât omul vede și înțelege cu mintea lui că răul este rău, iar binele este bun și se gândește că binele este de dorit, el se află într-o stare care se numește reformare; dar când el a luat decizia să părăsească răul și să facă binele, atunci el face lucrul acesta prin puterea regenerării7.

Prin regenerare dispoziția inimii este schimbată, ea primind acum înclinația de a acționa potrivit cu voia lui Dumnezeu. Ezechiel spune că această chirurgie spirituală pe care o prezice este realizată prin Duhul (Ezechiel 36:27; 37:14). Prin această lucrare a Duhului, principiul care a stat la baza neputinței umane de a se închina plăcut lui Dumnezeu este înclocuit cu un alt principiu. În limbajul paulin cele două sunt numite „legea păcatului și a morții”, care rezidă în natura umană, și „legea Duhului de viață”, care este în Isus Cristos. După ce deplânge neputința umană sub primul principiu (Romani 7:14-25), apostolul neamurilor celebrează eliberarea prin al doilea spunând următoarele: Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. (Romani 1:8) Închinarea este posibilă doar în Cristos Isus, prin lucrarea Duhului, care implantatează în inima omului o normă nouă.

Omul nu are nevoie de motivație pentru închinare, el se închină instinctiv, în mod natural. Însă el are nevoie de motivație pentru a se închina în mod autentic, pentru că în starea sa decăzută nu va putea decât să practice o închinare defectuoasă. Primul lucru care își aduce contribuția în sensul acesta este regenerarea inimii lui prin Duhul Sfânt, în Isus Cristos, oferindu-i acestuia impulsul necesar pentru o închinare autentică. De aici pleacă totul, iar fără această primă cauză, nu poate exista altă motivație suficientă, după cum mărturisea și puritanul Stephen Charnock în secolul 17:

Așa cum un om nu poate acționa rațional fără rațiune, tot așa nici noi nu putem acționa spiritual fără Duhul Sfânt în noi. Noi suntem în adevăr chemați să îi slujim și să ne închinăm lui Dumnezeu ... de aceea este nevoie de o infuzie a harului în noi, de o lumină aprinsă, de o trezire spirituală pentru a înviora rațiunea și voința noastră și astfel să ne putem închina lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, într-un mod spiritual8.

1James Strong: Strong's Exhaustive Concordance, Dictionaries of Greek and Hebrew Words, E-Sword 2002-2014, H7812 și G4352.

2John MacArthur Jr: Prioritatea Supremă, Despre Închinare, Societatea Biblică Misionară, Wheaton 1986, pag.18.

3A.W. Tozer: The Purpose of Man, Designed to Worship, Bethany Publish House, Bloomington 2014.

4John MacArthur: Prioritatea Supremă, Despre Închinare, Societatea Biblică Misionară, Wheaton 1986, pag.11-13.

5Exemple biblice în sensul acesta sunt: 1. Idolatria – închinarea poporului Israel înaintea vițelului de aur (Exod 32:1-35); 2. Malpraxis – focul străin adus de fiii lui Aaron în închinarea poporului Israel (Levitic 10:1-7); Formalismul – închinarea limitată la forme exterioară a poporului Israel (Isaia 1:10-15).

6Alexander Beith: Christ Our Life, Expository Discourses on the Gospel of John, vol. 2, James Nisbet & Co., London 1858, pag. 243.

7Emanuel Swendenborg: On the Doctrines of Baptism and Regeneration, Walton and Mitchell, London 1850, pag.53.

8Stephen Charnock: The Doctrine of Regeneration, Presbitarian Board of Publication, Philadelphia 1840, pag. 42.