Închinare în Adunarea locală: muzica

„Dați Domnului Slava cuvenită Numelui Lui!” (Psalmul 29:2). Comentând această chemare pe care psalmistul o lansează, John MacArthur spunea: Este limpede că îndatorirea supremă a ființei create, pentru timp și pentru eternitate, este să se închine înaintea Creatorului.1 Închinarea este de fapt scopul mântuirii prin Cristos, pentru ca omul să slujească „ca laudă slavei Sale” (Efeseni 1:12). De aceea se cuvine ca Dumnezeu să primească toată adorarea de care este capabil creștinul, în mod individual, dar și Biserica răscumpărată prin sângele Mielului, ca întreg.

Cu toate astea, nu a existat în întreaga istorie a poporului lui Dumnezeu o necesitate mai mare decât aceea de reformare în problema închinării. Cât de mare este problema în ziua de azi, depinde în mare măsură de evaluator și de obiectivitatea lui. În urmă cu mai mulți ani, A.W. Tozer spunea că „închinarea este o piatră prețioasă care lipsește bisericilor evanghelice”.2 În ciuda multelor eforturi depuse, situația nu pare să fie diferită în evanghelicalismul celui de-al doilea mileniu după Cristos. Paradoxul stă tocmai în faptul că egală cu importanța închinării este nevoia redescoperirii ei.

Scriptura afirmă că doar Dumnezeu are dreptul de a stabili modul în care poporul ales se va închina Lui. După ce a reglementat închinarea lui Israel prin poruncile din Lege, Domnul adaugă: Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru aşa cum vi le dau eu. (Deuteronom 4:2). Isus confirmă paradigma atunci când îi mustră pe farisei pentru că au înlocuit porunca cu datina: Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină. (Matei 15:13). În sensul acesta, Mărturisirea de Credință Baptistă din Londra 1689, la capitolul „Despre închinarea creștină și ziua sabatului” scrie:

Modalitatea de închinare acceptabilă a lui Dumnezeu cel adevărat a fost instituită de El Însuși și delimitată clar prin voia Sa descoperită oamenilor. El nu poate primi închinarea care este făcută după imaginație sau metode omenești, nici după sugestiile lui Satan, nici după orice fel de reprezentare vizuală și nici prin altă modalitate care nu a fost clar precizată în Sfânta Scriptură. (Articolul 22.1.b)3

Apostolul Pavel certifică validitatea principiului regulativ atunci când spune că Scriptura este de folos pentru ca astfel „omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:16-17). Cu atât mai mult este suficientă Scriptura cu cât se are în vedere cea mai importantă dintre lucările pe care le-a dat credincioșilor, adică închinarea. De aceea, închinarea comună a bisericii locale trebuie trebuie definită în aspectul ei reglementator prin Cuvântul scris.

Dintre elementele pentru care se dă cea mai mare bătălie într-o discuție despre închinăre este muzica. În Vechiul Testament, mai ales în rânduiala davidică a închinării de la Templul din Ierusalim, muzica avea un rol special, fiind atribuită unui număr de 288 de profesioniști (1 Cronici 25:1-7)4. Totodată, o colecție de cântece religioase, cartea Psalmilor, a fost realizată pentru închinarea comună. Mântuitorul avea și el să se folosească de aceasta în închinarea împreună cu ucenicii, în ziua sărbătoririi Paștelor (Matei 26:30). Biserica va folosi și ea psalmii în închinarea comună, alături de încă două tipuri de cântece, cântări de laudă și cântări duhovnicești:Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. (Efeseni 5:19)5 Conform aceluiași text, scopul final al cântecului este pentru a aduce laudă și mulțumire lui Dumnezeu. Cântarea descria în principal starea de bucurie în Domnul: Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă! (Iacov 5:13). Totodată ele aveau scopul de a comunica în cadrul părtășiei o învățătură sau anumite sfaturi practice, în funcție de nevoile Adunării locale: Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră. (Coloseni 3:16) Importanța melodiei sau orchestrației este trecută sub tăcere, ceea ce iese în evidență fiind mesajul proclamat, așa cum reiese din text, muzica fiind un mobil al Cuvântului.

Astăzi se pune un accent exagerat pe muzică în închinare, în detrimentul unor practici mult mai prevalente din punct de vedere biblic, precum rugăciunea și uneori chiar învățătura. Datorită unor curente, precum cel numit „worship” (închinare), muzica bisericească a ajuns să însemne închinare, iar închinarea este redusă la muzică. Un autor, în încercarea de a răspunde la întrebarea „Ce este închinarea?”, a spus următoarele cuvinte:

Primul lucru pe care trebuie să îl stabilim despre închinare este ceea ce nu este închinarea. Închinarea nu este un cântec legănat. Închinarea nu este doar muzică. Am asociat muzica cu închinarea atât de multă vreme pentru că nu știm ceea ce este de fapt închinarea.6

Servicii divine centrate în performarea unor profesioniști, orchestre destinate muzicii de închinare, precum și altele asemenea, au mutat accentul de la mesaj la artistic. Cultura entertaniment-ului a creat în peisajul eclesial filosofii de marketing pentru lucrarea creștină, precum „seeker-sensitive”. Acestea au generat un soi de „evanghelie pop”, care a decentralizat închinarea de la „claritatea doctrinală și iubirea față de adevăr ... pierzând astfel conținutul adevăratului mesaj biblic.”7 Toate acestea în încercarea de a da naștere unui format atractiv din punct de vedere cultural.

Din pricina aceasta este nevoie ca orice biserică locală să fie precaută în modul în care încadrează muzica în programul destinat închinării comune. Primul lucrul de care trebuie să țină orice Adunare cont este faptul că închinarea biblică nu este centrată în muzică. Referințele nou-testamentare sunt suficiente pentru a încorpora muzica în serviciul de închinare, dar nu și pentru al face un concert. Muzica, la fel ca orice alt aspect al închinării (Euharistia, predicarea etc), este un mobil prin care este proclamat mesajul despre Cristos Domnul, pentru gloria lui Dumnezeu și edificarea bisericii. Bryan Chapell socotește că „piatra de poticnire din calea progresului bisericii înspre unitatea în închinare este muzica”, datorită a două tendințe: păstrarea bisericii înrădăcinată în propria istorie a închinării (tradiționalismul) și înaintarea către un anume viitor al închinării ei (inovaționism). Există totuși, spune același autor, un principiu mult mai sănătos: înrădăcinarea în și înaintarea a principiilor Evangheliei.5 De aceea este de așteptat de la orice Adunare locală să caute o „închinare Cristo-centrică, lăsând Evenghelia să-i contureze practicile”, în mod special în ce privește muzica.

Biserica locală și liderii ei au responsabilitatea de a folosi muzica pentru a comunica Scriptura, acesta fiind scopul ei principal. Prin muzică se comunică o închinare biblică către Dumnezeu și spre edificarea adunării. Muzica poate comunica într-un mod special, poetic și emoțional, în trei dimensiuni. Există cântece care comunică direct cu Dumnezeu, în sensul în care ele sunt, asemenea unor psalmi, rugăciuni cântate lui Dumnezeu. Apoi, există cântece care comunică lucruri despre Dumnezeu, care scot în evidență caracterul, atributele și lucrările Lui, acestea fiind cântece de proslăvire. În ultimul rând, există cântece care comunică învățături despre diverse aspecte biblice, legate de viața creștină sau altele, precum rugăciune, credință, speranță etc. Înțelegând calitatea de a comunica a muzicii, i se poate da un rol potrivit în închinare, atât în cadrul rugăciunii, cât și în cel al proclamării.

În concluzie, muzica este un aspect al închinării, prin care este verbalizat într-un mod poetic Cuvântul lui Dumnezeu, pentru gloria lui Dumnezeu și astfel zidirea spirituală a bisericii în mesajul Evangheliei.

Bibliografie și note de subsol:

1. John MacArthur: Prioritatea Supremă, Despre Închinare, Societatea Misionară Română 1986, pag. V.

2. Citat în Ronald Allen, Gordon Borror: Închinarea, Redescoperirea Pietrei Prețioase Pierdute, Betania, Oradea 2000, pag. 5.

3. Samuel E. Wadron: O Expunere Asupra Mărturisirii de Credință Baptiste de la 1689, Făclia, Oradea, 2016, pag.334.

4. 1 Cronici 23:3 redă un numă de 4000 de leviți „însărcinați să laude pe Domnul cu instrumentele”.

5. ψαλμός, ὕμνος și πνευματικός ᾠδή sunt specificate de două ori ca făcând parte din liturghia primitivă a bisericii. În general sunt traduse prin „psalmi, imnuri și cântece spirituale” (ESV, KJV, ISV). Nu există acord cu privire la care sunt diferențele dintre ele. Este evident că psalmii sunt cântece extrase din cartea cu același nume. Imnurile ar putea să fie extrase muzicale din învățăturile apostolilor, precum Kenosis (Filipeni 2:6-11), sau Prototokos (Coloseni 1:15-20). Cântările spirituale sunt probabil ode spontane pe care unii creștini le primeau prin Duhul Sfânt (de aici pneumatikos), precum profețiile cântate cu harpa (1 Cronici 25:3), asemenea cântărilor Mariei și lui Zaharia, Simeon și Anei (Luca 1:39-56; 67-80; 2:25-38).

6. W. Marcus Bevans: The Truth About Worship, Strickly Victory Productions, Baltimore 2012.

7. John MacArthur: The MacArthur New Testament Commentary, 1 Peter, Moody Publisher, Chicago 2004, pag. 234.

8. Bryan Chapell: Christ Centered Worship, Letting the Gospel Shape Our Practice, Baker, Grand Rapids 2009, pag. 296, 299.