Sâmbăta sau duminica?

„Care este ziua de închinare?”, și ca să îl mimez pe Shakespear, aș adăuga și „aceasta este întrebarea”.

Aceasta este întrebarea care se pune încă, după sute de ani de confruntări, discuții și dezbateri, o întrebare care încă nu și-a găsit concluzia finală nici azi. Zilele trecute discutam cu un bun prieten despre ziua de închinare și despre interesul încă aprins, chiar din partea tinerilor, legat de acest aspect. Așa că m-am gândit să încerc să articulez și eu un răspuns în sensul ăsta. Nu știu dacă o să vin cu ceva nou, nici măcar nu intenționez, dar totuși vreau să scot în evidență un aspect neglijat al întrebării.

Aspectul care este neglijat în problematica întrebării ține de spiritul emfatic al acesteia, nuanțat poate și de articolul hotărât enclictic atașat femininului „zi”. Este ca și când am hotărât deja, prin intermediul tonului întrebării, că există o zi de închinare care are autoritate normativă absolută pentru orice biserică, din orice context, sau orice cultură. De aici încolo, punând astfel problema, toate strădaniile sunt îndreptate înspre încercarea de a dovedi că o anumită zi din săptămână este în mod absolut și necesar adevărata zi a Domnului. Dați-mi voie în acest articol să vă sugerez că problema este foarte greșit pusă din start, iar greșeala nu este una minoră, ci una care poate să aibă capacitatea de a afecta însăși esența închinării creștine și chiar a Evangheliei.

ZIUA DOMNULUI

Una dintre problemele exegetice legate de ziua Domnului este conceptul acestuia în Noul Testament. Expresia apare de 8 ori, cu referire indefinită precis, având preponderent sens escatologic și referindu-se la momentul revenirii Mântuitorului. Cei mai mulți s-au grăbit să spună că substantivul „ziua”, în situațiile acestea, este la figurat, ea nu identifică o zi literală, ci o perioadă de timp. Tot ce e posibil, dar în discursul escatologic al Mântuitorului din Matei 24 și Marcu 13, El ține să menționeze că vremea sfârștitului (care poate fi cunoscută) concluzionează într-o zi literală (necunoscută), adică un moment destul de exact în timp: Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Așadar, cred că este de bun simț să afirmi că putem crede că ziua Domnului, în sensul ei escatologic, desemnează atât vremea sfârșitului, cât și un moment literal în care planul lui Dumnezeu se va consuma, dar care nu poate fi identificat pe nume și în mod exact, ci este acoperit de un nor al misterului.

Lucrurile stau bine până aici. Avem însă un text biblic, unul singur (doresc să scot în evidență asta), unde ziua Domnului a fost interpretată literal: În ziua Domnului eram în Duhul. (Apoc.1:10). Atât sâmbătarii, cât și duminicalii, au găsit în acest verset un argument care să ateste că ziua pe care ei o țin ca zi de închinare este adevărata zi a Domnului, potrivit cu practica lui Ioan și a bisericii primare. Presupun că din perspectiva acestora, așa cum este în cazul escatologic în care ziua Domnului literală este un moment indefinit, nici măcar nu poate să încapă loc de discuție că această zi este foarte posibil să nu putem să o identificăm exact. Certitudinea cu care unii afirmă că știu exact că acea zi este sâmbăta, alții că este duminica, și că este imposibil ca să fie alta afară de acestea două, cel puțin pe mine mă frapează. În primul rând pentru că nu există absolut nimic în contextul imediat care să arate că este vorba despre o anumită zi, deci totul este doar o chestiune de exegeză deductivă, care în general atrage alte texte care să le valideze poziția. Sincer, cred că argumentele pot fi de ambele părți. Iar faptul că expresia ziua Domnului, în limba greacă κυριακῇ ἡμέρᾳ, este la cazul dativ, lucru care face ca expresia să aducă accentul nu pe ziua, ci pe Domnul, este din nou o chestiune secundară în exegeza textului, pentru cei mai mulți care au dorința de a circumscrie închinarea în mod absolut zilei pe care ei o recunosc. Este oare posibil ca Ioan să facă referire la o zi, fără să fie important care anume, pe care el să o fi numit astfel, nu de dragul atribuirii valorii absolute unei zile anume, ci de dragul închinării? Este posibil ca lucrurile să fie și de data aceasta acoperite de mister în mod inteționat, iar accentul versetului să fie nu pe o zi anume, ci pe revelația escatologică primită de Ioan?

ZIUA SACRĂ

Pentru dezambiguizare o să mă opresc și asupra următoarei întrebări, care ar putea pentru foarte mulți să pară incredibilă: Există o zi sacră, a cărui caracter normativ să fie absolut pentru închinarea autentică? Altfel spus, depinde închinarea corporativă și personală, ca să fie autentică, de o zi anume? Eu îndrăznesc să spun că nu depinde de nici o zi, conceptul unei anume zile sacre este anulat în Noul Legâmânt. Nu spun prin aceasta că biserica primară nu a avut o anumită zi de închinare, sau o oarecare practică generală în privința aceasta, ci că nu există absolutizări în sensul acesta, nu există imperative directe care să lase de înțeles că există o zi cu autoritate absolută. Relativă da, absolută nu. Închinarea cuiva, sau a unei biserici, nu depinde în mod esențial de o anumită zi.

Ziua sacră la duminicali

Duminica este socotită ziua Domnului din considerente biblice și extrabiblice. Este evident faptul că lucruri importante au coincis cu prima zi a săptămânii, precum învierea lui Cristos și coborârea Duhului Sfânt. Este de asemenea evident că practica închinării în prima zi a săptămânii era parte din rânduiala bisericii primare:

Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rânduit bisericilor Galatiei: În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu. (1 Corinteni 16:1-2).

De asemenea, este evident că această alegere de a se întâlni duminica, era nu doar într-un spirit comemorativ, ci avea și implicații teologice și practice. Creștinismul iudaizator avansa ideea că observarea Legii era o necesitate pentru mântuire, inclusiv obligativitatea ținerii Sabatului. Pavel îi mustră pe cei din Galatia că vor să se întoarcă sub jugul Legii, parte din problemă fiind și păzirea unor zile așa-zis sfinte (Galateni 4:10). În contextul acesta, era nevoie de o delimitare teologică foarte clară, iar unul dintre modurile practice în care aceasta s-a făcut a fost stabilirea duminicii ca zi de închinare. Didachia, document eclesial atestat secolului I, arată că biserica primară s-a delimitat de anumite zile specifice iudaismului, stabilind alte zile pentru diverse lucruri, precum postul, dar și având ca zi de închinare duminica, nu sâmbăta. Urmând cursul acesta de gândire, în secolele 2 și 3 este destul de clar că practica generală în biserici era să se adune duminica. Epistola lui Barnaba, Iustin Martirul, Clement din Alexandria, Eusebiu, Origen, Tertulian și mulți, mulți alții, atestă aceasta. Astfel, duminica nu este doar o zi de închinare care comemorează evenimente importante din istoria creștinismului, dar are o încărcătură apologetică și teologică deosebită. În lupta pentru apărarea adevărurilor esențiale ale Evangheliei împotriva ereziilor iudaice, duminica a fost stabilită ca zi de închinare pentru a proteja doctrine precum cea a mântuirii prin har, sau a justificării prin credință.

Demersul duminical a fost concretizat clar în Conciliul din Laodicea (360 d.C):

Creștinii nu ar trebui să se iudaizeze, trândăvind în ziua Sabatului. Ar trebui să muncească în acea zi. Totuși, ar trebui să prețuiască ziua Domnului și să încerce să nu muncească atunci, dacă este posibil.

De observat este că stablirea duminicii ca zi a Domnului este făcută ca alternativă la iudaizare și ținerea Sabatului. Primii creștini au dorit cu tot dinadinsul să evite problema unui creștinism legalist iudaic, ceea ce este lăudabil. Problema care apare aici este că făcând asta au stabilit o altă regulă absolută pentru ziua Domnului. Duminica a început să poarte numele de ziua Domnului și să fie impusă în mod absolut ca fiind singura zi circumscrisă închinării. De aici încolo avem de a face în istorie nu cu o regulă de natură apologetică, ci cu nașterea unei alte tradiții legaliste, prin care se impune închinării, în mod absolut, o zi anume. La nivel personal, eu cred că această tradiție absolutistă nu urmărește intenția apostolică originală, din contră, în esență este o altă formă creștină de legalism. Atenție! Nu susțin că aceia care se adună duminica având argumentul biblic sau cultural sunt în mod automat legaliști. Nicidecum. Ceea ce vreau să afirm răspicat este clar scris în aceste cuvinte: DACĂ CINEVA CREDE CĂ DUMINICA ESTE ÎN MOD ABSOLUT SINGURA ZI DE ÎNCHINARE ÎN CARE BISERICA SE POATE ADUNA, CATALOGÂND ÎNCHINAREA ALTORA CARE SE ADUNĂ ÎNTR-O ZI DIFERITĂ CA FIIND FALSĂ, DOAR PENTRU CĂ ACEȘTIA NU SE ADUNĂ DUMINICA, ATUNCI ACEST OM ARE PROBLEME CU LEGALISMUL.

Ziua sacră la sâmbătari

Aceia care susțin că sâmbăta este ziua Domnului, se bazează în principiu pe ideea că biserica primară s-a născut în context iudaic și astfel împlinea porunca a patra din Decalog. Este evident că Isus a trăit în acest context și că observa Sabatul ca zi de odihnă. Este evident că biserica din Ierusalim, fiind alcătuită din iudei și existând în context iudaic, nu a respins Sabatul și nici sistemul Templului, ba chiar s-au folosit de această cultură. Iacov, liderul bisericii din Ierusalim, spune despre acești credincioși că erau „plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21:20), ceea ce nu este neapărat o laudă. Cred că este evident că acești credincioși din Ierusalim nu au avut probleme cu Sabatul, iar despre ei nu se spune niciunde că se întâlneau duminica. Cu toate acestea, controversa legată de valoarea Templului și Legii în Fapte 6-7, iar mai târziu Conciliul de la Ierusalim din Fapte 14-5, unde s-a discutat imputarea iudaismului și neamurilor, a adus probleme legate de ziua acordată închinării. Astfel, în spațiul grec, în bisericile pauline, se observă că practica era orientată duminica, din considerentele amintite la punctul anterior, legate atât de principiul comemorativ, cât și de iudaismul legalist: În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor ... (Fapte 20:7). În acest context, după multe lupte teologice în sânul bisericilor, creștinismul de tip iudaic avea să scadă în intensitate odată cu distrugerea Templului din Ierusalim în anul 70 d.C. Creștinismul paulin, unde duminica a fost rânduită ca zi de închinare (1 Corinteni 16:1-2), a câștigat teren, devenind astfel majoritar. Cu toate acestea, în primele secole încă mai existau comunități de creștini, preponderent iudaice, unde încă se considera ce-a de-a șaptea zi ca fiind ziua închinării comune. În lupta împotriva acestor erezii iudaice, renunțarea la sabatarianism și îmbrățișarea duminicii a devenit mandatorie, astfel că Iustin Martirul, în controversa împotriva iudeului Trifo, îi felicită pe aceia care au renunțat la sabat, socotind că odată făcând asta au îmbrățișat credința adevărată. Atât de amplă era disputa, încât un semn al adevăratei convertiri a devenit renunțarea la celebrarea sabatului.

Una dintre criticile pe care sâmbătarii o aduc creștinismului duminical este instituționalizarea zilei de duminică prin împăratul Constantin. Este adevărat că în anul 321 d.C. o poruncă imperială spunea: În ziua venerabilă a Soarelui (adică prima zi din săptămână), toți magistrații și oamenii de pretutindeni să se odihnească. Cei mai mulți sâmbătari pe nedrept socotesc că așa s-a ajuns la decretarea duminicii ca fiind ziua pentru închinare în creștinism, și tot pe nedrept îi acuză pe duminicali de practici păgâne. Așa cum am arătat, acesta a fost un moment de concretizare a unei perioade de cristalizare și dezvoltare care a durat mai bine de două secole. Este adevărat că odată cu acest edict politic, mai târziu, s-a ajuns și la absolutizarea teologică a duminicii și la un nedrept exclusivism religios, când o practică generală a devenit o regulă și un standard discriminatoriu. Dar acest lucru nu face absolutizarea sabatului alternativa, fiindcă o astfel de abordare este în branșa legalismului creștin duminical, sau a celui creștin iudaic.

Ziua sacră dintr-o altă perspectivă

Ceea ce vreau să sugerez în acest articol este să ne ferim de absolutizări. Există culturi unde anumite zile au o importanță deosebită, altele decât cele pe care noi le preferăm închinării. Apoi sunt cazuri particulare și anumite contexte neprielnice. Un prieten mi-a povestit despre o biserică dintr-o zonă anume unde duminica nu se puteau întâlni din cauze practice. Majoritatea se îndeletnicea cu o meserie care le ocupa duminica (vânzarea de ceva mărfuri în târguri duminicale, dacă îmi amintesc bine), așa că au stabilit să se întâlnească pentru închinarea comună într-o altă zi. Cel mai probabil, o astfel de biserică va cădea sub judecata atât a sâmbătarilor, cât și a duminicalilor, fiind declarați din start eretici. Unii ar spune că ar trebui să renunțe la această practică de dragul acelei zile de închinare, dar același lucru se poate atribui oricărui angajat, precum fratele meu de trup, care lucrează în ture și care în unele duminici nu poate să fie la biserică. Trebuie să existe o altfel de normă decât o abordare legalistă.

Iată ce propun. Există pasaje biblice care atestă faptul că poate exista flexibilitate în abordare. Am să redau aici un pasaj foarte important în sensul acesta:

Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea. Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. (...) În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine şi niciunul din noi nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului. Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi, şi peste cei vii. Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Să nu ne mai judecăm, dar, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire. (Romani 14:1-13).

Pavel scrie bisericii din Roma, o comunitate mixtă de iudei și neamuri. Existau diferențe evidente de context, iar creștinii se acuzau reciproc de practici greșite. Este interesant că în acest context, ceea ce spune Pavel că trebuie să primeze este îngăduința, dar mai spune ceva, foarte interesant: fiecare să își păstreze încredințarea personală. Este oare posibil să se trăiască cu încredințări diferite legate de ziua Domnului, dar totuși să existe părtășie și toleranță? Din perspectiva lui Pavel este posibil, iar biserica din Roma putea să fie un exemplu în sensul acesta. Cercetătorii susțin că această comunitate avea întâlniri diferite, în vile romane ale unori creștini bogați, loc unde se puteau strânge între 50 și 200 de persoane, iar aceste întâlniri se desfășurau în zile diferite, conform cu încredințarea fiecăruia. Practic erau mai multe biserici de casă, care alcătuiau o singură biserică locală. Dar pentru ca să poată exista legătură frățească în biserica din Roma, în ciuda diferențelor de încredințare, Pavel spune că trebuie să se renunțe la absolutizarea zilei Domnului. Există realmente varianta unei încredințări personale, care să nu aibă caracter absolut și obiectiv, ci subiective și deci relative. Absolutul în materie de abordare a zilei Domnului este îngăduința creștină. Este nevoie să se renunțe la atitudinea de cunoaștere absolută pe care credem că o avem într-un domeniu secundar credinței. Practic este nevoie să renunțăm să ne judecăm între noi de pe standardul încredințării personale. Tot Pavel spune: Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la ... o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos. În cele din urmă, Cristos este realitatea căruia ne închinăm, nu unei zile anume, deși nici acest aspect din urmă nu este de lepădat.

CONCLUZIE

În concluzie aș vrea să anunț un disclaimer. Nu sunt un adept al teologiei adventiste și nici nu caut să iau apărarea vreunei părți în discuția legată de ziua Domnului. Este posibil ca cineva să spună că de vreme ce nu sunt în esență împotriva observării sâmbetei ca zi de închinare, atunci sunt pro teologiei adventiste în privința aceasta. De fapt lucrurile stau chiar invers. Așa cum eu înțeleg pe cei mai mulți adventiști (nu generalizez, cred că există adventiști care cred și altfel), atunci când discută despre sabat, cred că ei aduc un afront Evangheliei și doctrinei mântuirii atunci când socotesc sabatul o condiție necesară pentru mântuirea prin credință și har, ba chiar una necesară escatonului, așa cum au crezut adventiștii primitivi prin liderii lor. Despre o teologie a sabatului și de ce eu cred că acesta este anulat, altă dată. Ceea ce este suficient să spun aici este că eu cred că o abordare rigidă și legalistă, ca cea a multor adventiști, este o evanghelie falsă. Totuși cred că sunt adventiști care nu au o astfel de abordare și la nivel personal declară altceva. Eu unul am cunoștințe în sensul acesta. De asemenea, oricine de partea cealaltă s-ar încumeta să spună că închinarea de duminica este singura acceptată înaintea lui Dumnezeu, ar avea din partea mea aceleași considerente. Mă delimitez de orice poziție radicală, exclusivistă, legalistă, absolutistă, în această problemă în mod specific, prin care se dorește să se facă dintr-o anumită zi o chestiune esențială de care depinde validitatea sau practica unori chestiuni critice, precum mântuirea, închinarea, escatologia.

Eu cred că programul bisericii locale este făcut pentru om, nu omul este făcut pentru un anumit program. În această privință, o biserică are libertatea în Cristos să acționeze conform încredințării teologice și să își aleagă ziua de închinare. De asemenea, există libertatea ca cineva să aleagă din premize culturale sau de tradiție o anumită zi pe care să o numească ziua Domnului. Totodată, cred că nu este nici o problemă, dacă o biserică, ținând cont de contextul specific în care se găsește, socotește că o altă zi poate să fie destinată închinării comune. Sau există libertatea de a avea o încredințare bazată pe o combinație din toate cele trei. Eu unul sunt în asemenea situație, considerând duminica o zi deosebită datorită acestor trei factori: 1) din punct de vedere biblic, cred că duminica este ziua care comemorează învierea lui Cristos și este o zi care se regăsește în practica bisericii primare; 2) din punct de vedere cultural, cred că trăind într-o țară unde duminica este zi de odihnă, este natural pentru mine să fac asta; 3) din punct de vedere al contextului, faptul că sunt membru și slujitor al unei biserici baptiste îmi facilitează alegerea aceasta. Nu am nici un motiv să aleg altă zi de închinare în ce mă privește. De asemenea nu am nici un motiv să judec pe alții cu alte încredințări. Găsesc totuși de cuviință, ca atunci când cineva, oricine ar fi el, caută să absolutizeze chestiuni periferice credinței, făcându-le esențiale și căzând astfel în legalism ucigător, să mă poziționez împotrivă. Atunci când teologia, cultura, sau contextul devin un standard absolut pe baza căruia alte părtășii sunt judecate, cred că în momentul acela se aduce o violare considerabilă doctrinei despre închinare și a Evangheliei, precum și altora. Teologia are repercursiuni în alte doctrine, există consecințe în lungul ei proces, de aceea, pozițioarea cât mai corectă, adică cât mai echilibrată, este esențială.

Sper ca în ciuda dimensiunii sale, acest articol să fie de folos pentru unele persoane care poate caută și o altă poziție în această problemă, decât cele consacrate.