Muzica în închinarea comună a bisericii locale

Una dintre des discutatele probleme despre închinarea colectivă a bisericii este cea legată de muzică. Serviciul de închinare diferă de la biserică la biserică, în funcție de modul în care fiecare tratează funcția și forma muzicii în biserică. În unele adunări se cântă mult, în altele mai puțin. Unele adunări acceptă și închinarea instrumentală (orchestre, fanfare), altele doar muzica însoțită de mesaj. Unele biserici au adoptat un stil contemporan, altele rămân la imnurile consacrate. Există un mozaic de abordări a liturghiei atunci când vine vorba de muzică.

Scopul acestui articol nu este de a oferi răspunsuri concrete legate de problemele amintite mai sus, ci de a reda anumite principii biblice și orientative. În continuare le voi prezenta în ordinea lor logică.

Locul închinării în liturghie

Este important de stabilit care este locul muzicii în închinare. Este evident că muzica a fost folosită în închinarea biblică. În Vechiul Testament s-a creat o întreagă tradiție în jurul muzicii, unde 288 de profesioniști cântau (1 Cronici 25:1-7), după o carte (Psalmii) special alcătuită pentru acest lucru. Cu toate acestea, în Noul Testament muzica nu mai are loc atât de accentuat. Despre viața și închinarea Mântuitorului citim doar o singură dată că a cântat împreună cu ucenicii Săi, și asta într-o notă mai degrabă cu caracter tranzitoriu și logistic (Matei 26:30). Este foarte probabil că a cântat de mult mai multe ori, dar este pe atât de important acest aspect pentru biografii Săi, pe cât este de frecvent specificat. Adică prea puțin. Nu se poate însă spune același lucru despre rugăciune sau predicare în ce îl privește pe Mântuitor. Iar în ce privește închinarea bisericii primare, găsim doar o singură referință despre închinare prin muzică în cartea Faptele Apostolilor, iar aceasta nu în contextul închinării comune a unei biserici locale (Fapte 16:25). În cadrul învățăturilor apostolice, avem doar 5 versete în toate epistolele (1 Corinteni 14:15 și 26; Efeseni 5:19; Coloseni 3:16; Iacov 5:13). Nu se poate spune același lucru despre învățătura privitoare la rugăciune, la predicare, la euharistie, sau chiar la ospitalitate sau dărnicie. Așadar, despre biserica primară se poate ușor trage concluzia că nu făcuse din muzică o prioritate în închinare, nici un aspect central al acesteia.

Fiecare adunare în parte are libertatea de a alege care este locul muzicii în cadrul programului ei. Din nefericire, în multe biserici evanghelice închinarea este sinonimă cu muzica. Un liturghist spunea cu regret următoarele cuvinte: Primul lucru pe care trebuie să îl stabilim despre închinare este ceea ce nu este închinarea. Închinarea nu este doar muzică. Am asociat muzica cu închinarea atât de multă vreme pentru că nu știm ceea ce este de fapt închinarea.(1) Bisericile, conservatoare sau contemporane, au tendința să se învăluie într-o tradiție și cultură muzicală proprie, contrar imaginii practicii bisericii primare. Exagerarea locului muzicii în cadrul închinării bisericii se poate observa prin transformarea serviciului de închinare într-un concert. Există totodată tendințe evidente pe perfomare în cadrul serviciului de închinare, într-o încercare de a îmbina utilul (închinarea) și plăcutul, care tradus în cultura de azi este vecin cu entarntainment-ul, în fața căruia unele adunări creștine deja au cedat. Este adevărat că una dintre piesele care stau la baza entarntanment-ului culturii societății de azi este muzica, influență care se vede tot mai accentuat și în bisericile evanghelice. Este o încercare de a căuta relevanța, dar cu riscul de a pierde prioritățile biblice legat de închinarea bisericii locale. Muzica evident își are locul ei în adunare, dar acesta nu este central. Fiecare biserică locală este responsabilă să respecte acest principiu orientativ în organizarea închinării comune.

Scopul muzicii în liturghie

Întreaga închinare este direcționată către Dumnezeu, deci și muzica are același scop. Apostolul Pavel spune asta în două dintre versetele circumscrise muzicii: ... cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră. (Coloseni 3:16); ... cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. (Efeseni 5:19). A se observa că în ambele dăți, atât mulțumirea cât și lauda sunt aduse ÎN inimă și DIN inimă. Închinarea nici nu pornește și nici nu se desfășoară în primul rând de pe buze, ci se petrece în inimă și pleacă din inimă către Dumnezeu. Iacov de asemenea spune că muzica este expresia inimii plină de bucurie față de Dumnezeu: Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă! (Iacov 5:13). Referitor la asta, Mântuitorul spune că închinătorii adevărați se închină în duh și adevăr (Ioan 4:23-24). Muzica nu este în mod automat închinare, doar pentru că este despre Dumnezeu. Ea este o formă prin care inima plină de adorare și mulțumire se varsă înaintea lui Dumnezeu. Acesta este scopul ei.

„Închinarea a fost creată de Dumnezeu pentru El Însuși, de aceea nu ar trebui să îndrăznim să o facem în primul rând pentru oameni”(2), spunea cineva. Cu toate acestea, relevanța pare să fie cel mai important aspect în multe biserici astăzi. Nu că acest lucru este lipsit de importanță, dar când toate eforturile noastre sunt îndreptate pentru a face închinarea atractivă omului, oferind muzică după preferințe, atunci trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva greșim. Iată ce scrie un cercetător: Observăm că, de-a lungul întregii istorii a închinării creștine a existat o schimbare constantă a formelor în artă. Acestea s-au îmbunătățit și s-au înfrumusețat, iar în final au existat atât de multe forme încât scopul original și-a pierdut din claritate sau a fost omis în întregime. Faptul că închinarea nu este în primul rând o expresie a artei, ci o stare a inimii, este lecția care se cere a fi mereu descoperită.(3) Așadar, este imperios necesar să ne amintim nouă și celor din biserică, că a cânta nu este neapărat închinare. Închinarea este o chestiune de inimă. De aceea nu pot și nu vor exista niciodată „lideri de închinare”, pentru că aceștia nu pot conduce pe nimeni în închinare doar pentru că ei coordonează muzica de pe scenă. Indiferent de stilul de muzica pe care îl abordăm, închinarea se poate transforma ușor într-un formalism lipsit de conținut, iar lucrul acesta este cu atât mai mult valabil cu cât punem accent pe un anumit stil. Fiecare biserică locală este responsabilă să respecte acest principiu orientativ în organizarea închinării comune.

Funcția muzicii în liturghie

Noul Testament vorbește despre funcția muzicii, acesta fiind al doilea principiu important de care biserica trebuie să țină cont. În Coloseni 3:16 scrie: Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti ... Se observă că Pavel sugerează că muzica are și o direcție orizontală, ea fiind un mod prin care creștinii se învață și sfătuiesc reciproc. Însă înaintea de asta spune care este baza pe care credincioșii se sfătuiesc și se învață prin psalmi și cântări. Aceasta este Cuvântul lui Cristos. Astfel, muzica devine un mobil al Cuvântului, spre învățătura și sfătuirea bisericii. Aceasta este funcția ei. Este important de stabilit că biserica primară cânta pentru că astfel adevărul Evangheliei lui Cristos, adevărul biblic despre Cristos, era proclamat în mijlocul lor spre zidirea lor spirituală.

Ce reprezintă acest principiu pentru biserica locală de astăzi? Arată că muzica trebuie să fie aleasă cu grijă, pentru a promova învățătura biblică corectă. Muzica are capacitatea de a placarda învățătură, și pentru ca aceasta să fie biblică, este necesar ca fiecare cântare să fie filtrată teologic, doctrinar. În urma creării unei industrii muzicale creștine, foarte multe cântece fie sunt abstracte în mesajul lor, fie sunt greșite teologic. O greșeală care se face frecvent în stabilirea cântărilor pentru închinare, este atunci când acestea sunt alese pe criteriul melodiei și emoției pe care le oferă. O biserică trebuie să se ferească totodată de cântecele care proclamă mesaje care produc confuzie printre participanții la închinare. Odinioară credeam că anumite cântări care exprimă în mod poetic, nu literal, anumite chestiuni, nu trebuie ignorate, ci acceptate datorită frumuseții artistice. Asta până când un membru al bisericii a venit și m-a întrebat cum se face că noi cântăm că „vrem Rusalii cu limbi o mie” dar eu predic încetarea glosolaliei. Atunci am realizat că ceea ce pentru mine era doar o expresie artistică, nu literală, despre dorința după plinătatea Duhului, pentru altcineva reprezenta o dilemă doctrinală. Cântarea trebuie să fie clară în mesajul pe care îl redă, altfel poate să producă ambiguitate în închinare. Acest mesaj trebuie să fie biblic, pentru că numai un astfel de mesaj poate să zidească spiritual biserica lui Cristos. Fiecare biserică locală este responsabilă să respecte acest principiu orientativ în organizarea închinării comune.

4) Forma muzicii în închinare. Am lăsat intenționat la final acest aspect, tocmai pentru că în jurul lui s-au iscat multe controverse. Scriptura nu păstrează tăcere cu privire la forma pe care muzica o are în închinarea bisericii primare. Ni se oferă și aici un principiu. În Efeseni 5:19 și Coloseni 3:16 întâlnim trei feluri de cântece: psalmi, cântări de laudă și cântări duhovnicești. În limba greacă sunt trei categorii: ψαλμός (psalmos), ὕμνος (humnos); πνευματικός ᾠδή (pneumaticos ode). O traducere literală le-ar clasifica astfel: psalmi, imnuri și ode spirituale. Despre prima categorie putem să spunem că este preluată din iudaism, fiind vorba despre cântecele psalmilor biblici. A două și a treia sunt categorii de cântece preluate din spațiul greco-roman. Un humnos (imn) era asociat în cultura greacă cu o procesiune ritualică, fiind foarte probabil la fel folosit și în biserica primară, în relație cu euharistia sau botezul. Pe de altă parte, ode (oda) era o compoziție poetică lirică, unde era povestit un anumit eveniment în format muzical. Ceea ce vreau să sublinez prin aceasta este că biserica primară a avut un anumit grad de adaptere culturală în modul în care a abordat problema muzicii. Asta nu înseamnă că nu au avut limite. Este greu de conceput că biserica primară prelua cântece asociate închinării păgâne și le atribuia lui Cristos. De asemenea, este dificil de gândit că preluaseră din ritualurile păgâne unde uneori unele humnos erau folosite pentru a induce o stare de transă. Importul din cultură era controlat de o atitudine potrivită proclamării mesajului Evangheliei pentru zidirea spirituală a bisericii în Cuvântul lui Cristos.

În sensul acesta, schimbări în abordarea muzicii pentru închinare au existat mereu. „Istoria închinării creștine”, spunea un cercetător al evoluției liturghiei, „este istoria datului și primitului dintre cult și cultură.”(4) Este valabil și pentru muzică. Odinioară, când în sfera protestantă au fost introduse ceea ce azi se numesc imnuri, biserica a trecut printr-o criză liturgică. Issac Watts, unul dintre părinții imnologiei evanghelice, a fost foarte criticat pentru că încălca tradiția liturgică prin introducerea unor compoziții proprii. Până atunci protestanții cântau exclusiv psalmi. Watts a venit cu ideea că psalmii sunt insuficienți pentru a exprima teologia creștină, pentru că sunt aspecte ale credinței, precum întruparea, învierea, înălțarea lui Cristos, pe care psalmii nu le surprind. El a preluat din cultură un stil de muzică care putea să rezoneze cu mesajul Evangheliei, dar asta nu înseamnă că a fost de acord cu orice influență culturală în imnologie, precum cea a cabaretului. Mulți inovaționiști și-l asumă pe Watts, dar acesta nu a fost niciodată de acord cu identificarea cu extremele culturale, așa cum mulți adepți ai bisericilor emergente fac de dragul relevanței culturale. De asemenea, unii conservatori care absolutizează valoarea imnurilor în detrimentul oricărei schimbări liturgice merg exact în dezacord cu istoria imnurilor. Bryan Chapell socotește că „piatra de poticnire din calea progresului bisericii înspre unitatea în închinare este muzica”, datorită a două tendințe: păstrarea bisericii înrădăcinată în propria istorie a închinării (tradiționalismul) și înaintarea către un anume viitor al închinării ei (inovaționism). Există totuși, spune același autor, un principiu mult mai sănătos: înrădăcinarea în și înaintare a principiilor Evangheliei.(5) De aceea, este de așteptat de la orice Adunare locală să caute o „închinare Cristo-centrică, lăsând Evenghelia să-i contureze practicile”, în mod special în ce privește muzica. Fiecare biserică locală este responsabilă să respecte acest principiu orientativ în organizarea închinării comune.

Concluzie

În încheiere aș vrea pe scurt să repet cele patru principii biblice, orientative, pe baza cărora o biserică locală poate aborda problema muzicii în închinarea comună. (1) Muzica are loc în serviciul divin, dar nu locul central. Muzica nu trebuie ignorată, dar în același timp nu este biblic ca serviciul de închinare al bisericii să devină un concert. Central închinării bisericii sunt alte aspecte, precum rugăciunea, predicarea, euharistia, care deseori sunt neglijate, sau li se acordă spațiu secundar. (2) Muzica are ca scop glorificarea lui Dumnezeu dintr-o inimă plină de închinare. Muzica este doar o formă în care se revarsă prea plinul de laudă și mulțumire a inimii care a cunoscut harul și frumusețea lui Dumnezeu în Cristos Isus. Muzica creștină nu este pentru satisfacția preferințelor umane, ci pentru satisfacerea unei inimi care dorește să se închine Domnului. (3) Muzica are funcția de a proclama adevărul Cuvântului lui Cristos, spre zidirea spirituală a bisericii. Muzica este un mobil a Scripturii, prin care cel credincios este sfătuit, învățat despre Cristosul Evangheliei. Nu cântăm pentru ca să fim neapărat mișcați emoțional de ritm și atmosferă, ci cântăm pentru a proclama adevărul biblic care ne-a și impresionat inimile și le-a topit. Dacă emoția cântecului este cea degajată de melodie, dar nu și din profunzimea mesajului pe care îl proclamă, atunci nu ne închinăm corespunzător. (4) Forma muzicii este un aspect secundar închinării, însă nu lipsit de importanță. Relevanța culturală este de urmărit, dar aceasta nu înseamnă că orice formă culturală este acceptabilă în închinare. Muzica trebuie să fie potrivită cu mesajul teologic al Evangheliei, iar forma ei culturală potrivită cu spiritul proclamării clare a lui Cristos.

Fiecare biserică locală este responsabilă să respecte aceste principii orientative în organizarea închinării comune. Domnul să ne ajute cu înțelepciune de sus, pentru ca astfel să aducem lui Dumnezeu o închinare plăcută, care să îl înalțe pe Cristos în adunări, spre edificarea preaiubiților Săi, prin muzica pe care o cântăm.

Endnotes:

1W. Marcus Bevans: The Truth About Worship, Strickly Victory Productions, Baltimore 2012.

2Mark C. Powers: Going Full Circle, Worship That Moves Us to Discipleship and Mission, Resource Publication, Eugene 2013, pag. 22.

3Ronald Allen, Gordon Borror: Închinarea, Redescoperirea Pietrei Prețioase Pierdute, Betania, Oradea 2000, pag.25.

4Frank Senn, citat de Frank Viola, George Barna: Creștinism Păgân, O Explorare a Originilor și Practicilor Bisericii, Kerigma, Oradea 2008, pag. 106.

5Bryan Chapell: Christ Centered Worship, Letting the Gospel Shape Our Practice, Baker, Grand Rapids 2009, pag. 296, 299.