Limbile îngerești

Un moment de impas în discuția personală pe care o am cu prietenii mei, aderenți ai teologiei continuaționiste, este cel legat de problema vorbirii în limbi. Din perspectiva mea și a altor cesaționiști, impasul s-ar rezolva ușor, dacă am putea verifica experiența lor personală, în vreun fel. Ei bine, nu că nu ni s-ar putea furniza un astfel de material, singura problemă este că realmente nu poate fi verificat, în nici un fel, prin nici o metodă obiectivă. Aceasta pentru că de fiecare dată auzim același argument: Această vorbire în limbi este îngerească. Totul datorită textului din 1 Corinteni 13:1, unde este menționată această vorbire în „limbi îngerești”. Din câte se pare, această scurtă apariție funcționează ca „portița de salvare” pentru a susține autenticitatea experienței, dar totodată și pentru a justifica neputința demersului de verificare.

În acest articol scurt propun ca temă o discuție pe tema vorbirii în limbi îngerești, pentru a observa injustețea exegetică cu care textul din 1 Corinteni 13:1 este abordat. Voi oferi două argumente pt care textul cu pricina nu trebuie privit ca argument pentru justificarea unor experiențe catalogate drept vorbire în limbi îngerești. 1) Un principiu exegetic neglijat.

În Scriptură avem multe texte care discută anumite chestiuni, unele chiar la modul imperativ, dar care nu trebuie înțelese ca standard pentru practica creștină de azi. Texte precum botezul pentru cei morți, amintit de Pavel în 1 Corinteni 15, ungerea cu ulei a bolnavilor din Iacov 5, spălarea picioarelor din Ioan 13, interzicerea părului lung la bărbați, a părului scurt la femei, precum și acoperirea capului femeii din 1 Corinteni 11 etc. Acestea și multe altele, au fost fie chestiuni specifice culturii secolului 1, iar în demersul exegetic trebuie observat argumentul moral și principial al textului, fie au fost folosite ca argumente pentru a evidenția o anumită învățătură, fără ca să tragem concluzia că folosirea acelui exemplu este imperativ pentru noi. De asemenea, există multe texte biblice care ar trebui privite ca învățături și practici pe care noi trebuie să le respectăm literar. Printre acestea sunt: botezul, Euharistia, rugăciunea, închinarea comună etc. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în acest punct este aceasta: care este principiul exegetic prin care facem diferența între cele două feluri de învățătură? Cum putem să știm ce anume este universal valabil? Principiul prin care cunoaștem lucrul acesta se numește „consistența biblică”. O învățătură/practică a fost și este universal valabilă, atunci când poate fi consistent și explicit găsită în întreaga Scriptură. Știm că Euharistia, botezul, comuniunea, au fost și sunt practici universal valabile oricărei biserici, pentru că putem să le observăm reluate mereu și mereu în scrierile biblice. Sunt în Evanghelii, sunt în Fapte, sunt în Epistole. De partea cealaltă, chestiuni precum botezul pentru cei morți, interzicerea părului lung la bărbați și scurt la femei, precum și altele, sunt chestiuni limitate la un anumit cadru. În cazul acesta, treaba noastră este să înțelegem ce anume reprezentau pentru audiența primară aceste chestiuni, care este scopul cu care sunt folosite și care este principiul pe care îl putem extrage din aceste texte biblice. Când vine vorba de vorbirea în limbi îngerești, putem observa că textul din 1 Corinteni 13:1 este exclusiv rezervat doar pentru acest verset. Nicăieri în întreaga Scriptură nu mai găsim vreo învățătură despre limbile îngerești. Observăm pe ucenici că au vorbit în limbi omenești în Ziua Cincizecimii, observăm și alte momente în care s-a manifestat acest dar spiritual al glosolaliei, dar nu citim nicăieri în altă parte de limbi îngerești. Ce-i drept, îngerii au vorbit mereu în Biblie, dar nu observăm nici un moment în care putem să tragem concluzia că au vorbit vreo altă limbă decât cea cunoscută de om. Așa că, în acest context, ne este permis să tragem concluzia că menționarea vorbirii în limbi îngerești din 1 Corinteni 13:1, este posibil să aibă alt sens decât stabilirea unei posibile practici pentru credincioși. Nu putem ignora faptul că Pavel menționează vorbirea în limbi îngerești în acest text, însă care este rostul ei, dacă nu putem concluziona pe baza altor texte biblice că aceasta este cu adevărat o practică observată clar și explicit în Scriptură? Astfel ajungem la punctul 2. 2) Limbile îngerești în 1 Corinteni 13:1.

Ar trebui observate câteva aspecte în acest text. Primul dintre ele este că tema textului nu este vorbirea în limbi îngerești, ci a dragostei. Apariția acestei menționări este în plan secund, iar scopul ei este de a formula un argument pentru dragoste, nicidecum pentru vorbirea în limbi îngerești. În aceiași ordine de idei, menționarea botezului pentru morți din 1 Corinteni 15 este nu pentru a autentifica această practică, ci pentru a oferi un argument în plus pentru speranța învierii. Există mai multe pasaje biblice care se pot încadra aici, însă ideea de bază este că nu se poate face doctrină și practică dintr-o chestiune secundară într-un text, care are menirea de a formula un argument pentru tema principală, cu atât mai mult cu cât această chestiune nu are consistență biblică. Al doilea aspect ține de modul în este menționată vorbirea în limbi îngerești. Trebuie observat că apariția este foarte scurtă, inconsistentă și nedezvoltată. În cadrul narațiuni, vorbirea în limbi îngerești apare ca un clișeu fotografic, după care se evaporă complet din text. Această apariție subliminală nu are puterea nici măcar să facă din vorbirea în limbi îngerești un subiect adiacent al textului, cu atât mai mult să devină o doctrină sau practică.

Al treilea aspect ține de poziția în text. Apare imediat după vorbirea în „limbi omenești”, ca o anexă, un fel de apendice. „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești ...” Dacă ar trebui să urmărim structura argumentului, am putea observa că exemplele date de Pavel sunt întotdeauna urmate de astfel de anexări. Spre exemplu, următorul lucru pe care îl spune Pavel este „chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa”. Acum, nu se poate contesta existența darului profeției în biserica din Corint, vorbește clar Pavel despre el, dar oare ne este îngăduit să credem că se pot cunoaște toate tainele și se poate deține toată știința în calitate de profet? Chiar Pavel recunoaște în același capitol că ceea ce cunoaștem este în parte. Să fie de fapt vorba despre o exagerare aici? Următoarele exemple par să incuviințeze lucrul acesta: chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii ... Nimeni nu are toată credința, nimeni nu a mutat vreodată muntele din loc. Aceste exemple sunt exagerări nereale ale unor lucruri reale. Credința poți avea, dar toată credința nu. Munții nu se vor muta din loc, aceasta este o imagine plastică a puterii pe care o poate avea credința, o exagerare nereală a realizărilor credinței. Darul profeției poate fi hăruit credinciosului, însă toată cunoașterea și toată știința, cu siguranță nu. Toate acestea sunt hiperbole, exagerări până dincolo de tărâmul posibilității, pentru a scoate în evidență importanța iubirii. În aceeași ordine de idei, vorbirea în limbi îngerești este o exagerare nereală, imposibilă, a darului vorbirii în limbi omenești, cu scopul de a evidenția necesitatea dragostei. Oratoria lui Pavel nu trebuie luată ad-literam, ci înțelese așa cum sunt, ca artificii de limbaj pentru a înfrumuseța, întări și sublinia mesajul.

Nu îmi doresc să jignesc pe nimeni prin acest articol. De asemenea, acest articol trebuie privit exclusiv și limitat la problema vorbirii în limbi îngerești. Nu dezbat aici nici, abticul, nici frizura, nici spălarea picioarelor, nici măcar vorbirea în limbi în principiu. Prietenii și frații mei continuaționiști, care cred că vorbirea în limbi îngerești este o realitate, nu trebuie să se simtă ofensați. Apelul pe care îl fac este la o exegeză sănătoasă, care duce la o credință și o practică sănătoase. Interpretarea instantă nu ajută pe nimeni, faptul că ceva este menționat în Biblie nu înseamnă că este musai un deziderat. Se prea poate că excesul de zel, combinat cu handicapul exegetic să fabrice experiențe și practici fără confirmarea lui Cristos. Ne putem amăgi asemenea multor altor oameni religioși necreștini care trăiesc experiențe induse de prejudecăți nebiblice. Dorința mea fierbinte este ca fiecare dintre noi să ne trăim credința ancorați în realitățile biblice. Har!