DE ÎNTÂIU MAIU
„Grătare”. Este una dintre posibilele redirecționări pe care motorul de căutare Google Image le invocă în legătură cu Ziua Muncii. Pesemne că până și „goagălul”, cu istoria lui cantitativă, a ajuns să îl cunoască pe român în cea dintâi ziuă de Maiu, după cum se exprima poeta Matilda Culger-Poni. Aceste „jertfe de bun miros” au ajuns atât de obișnuite pitorescului peisaj autohton, că te întrebi dacă nu cumva este ceva religios la mijloc. Pasiunea cu care se dedică românul fenomenului arsului micului de sărbătoare (Paște, Rusalii, Ziua Muncii) este greu de interpretat altfel decât având la bază o profundă latură metafizică.
Motivul care transcende cuvintele ăstei autoironizări nu este sfârâiala de carne roșie de pe altar, ci fumul pâclă de nu ne mai vedem nici pe noi. Nu este nici un paradox faptul că Ziua Muncii, lăsând la o parte bagajul istoric al ei, originea și dezvoltarea care oricum nu sunt de interes în lumea lui „Las Fierbinți”, a ajuns de altfel să fie o altă „Golgotă” pe care românul celebrează răstignirea sacrului. „Dați-mi voie pentru ca să vă explic”, ilustrându-vă ideea prin depănarea unei discuții pe care am auzit-o deunăzi la doi consăteni, despre un anumit loc de muncă, nu știu pe unde.
- Ia zi mă, cum e acolo, că tu ai lucrat?
- Băi, ce să zic, e bine, du-te! Salariul e bun și din 8 ore, muncești vreo 3-4, că după ce pleacă șefu'...
Aș putea continua parafrazând, dar cred că ați prins ideea. Un om bătrân îmi spunea că mai avem de tras, etica muncii la noi nu s-a desprins de metalitatea lucrătorului de colectiv comunist. Poate că Biblia ar avea o șansă, dacă am lua aminte. Până la urmă, Dumnezeu a creat o lume a cărui potențial este accesat prin muncă. De aceea o și poruncește: Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze... (Geneza 2:15).
Ne-ar prinde bine dacă am îmbrățișa perspectiva lui Calvin și a puritanilor cu privire la muncă. Mare parte din succesul occidental la care junduim se datorează moștenirii spirituale protestante de care cultura unor țări europene beneficiază încă. Acești reformatori au repudiat dihotomia sacru-profan în ce privește profesia, pe care Evul Mediu o împământenise, socotind slujba o vocație mandată divin. William Perkins scria: Activitatea unui cioban care își îngrijește oile este în ochii lui Dumnezeu o muncă la fel de valoroasă ca a unui lucrător în predicare. Hugh Latimer socotea chiar că Domnul Cristos a răscumpărat munca: Regele regilor nu s-a rușinat să muncească; da, și să se îndeletnicească cu o meserie atât de umilă, astfel sfințind meseriile, de orice fel ar fi ele. Tot El a venit să răscumpere și pe muncitor, din multele lui păcate, printre care și de indolență.
Să nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic cu micii, mai ales dacă sunt de Matra. Tot ce spun este că în țara în care mulți „Giani” celebrează munca pe bani primți din asistență socială, este un pic mai mult decât ciudat să celebrăm noi munca. Știu, personajul „jmecher”, pus pe combinații, e orb săracul, deci nu aude, dar ceva trebuie făcut, altfel nu știu ce viitor vom avea. Paradigma edenică este în vigoare în codul muncii lăsat de Creator, căci Dumnezeu nu dă OUG pentru nimeni, nici chiar pentru noi românii.
Tuturor celor care trageți tare, cu credincioșie, bucurați-vă de acest 1 Mai, cu toate cele care vă aduc delectare, chiar și mici. Nu uitați că pentru toate are El răsplătire. :)
