Avengers: Endgame

„Tot ceea ce am învățat, am învățat din filme”, a spus odată Audrey Hepburn. Dacă lucrul acesta se poate spune că a caracterizat într-o oarecare măsură generația celebrei actrițe, cu atât mai mult este adevărat în ziele noastre. A șaptea artă a lumii poate fi greu concurată azi (poate cu excepția muzicii), atât în ce privește industria pe care o construiește în jurul ei, cât și în ce privește puterea ei de a promova idei. Acest lucru este adevărat în mod special cu atât mai mult cu cât un film primește aprecieri la scară mare, așa cum este pelicula „Avengers: Endgame”, care era cotat la o săptămână după lansare cu nota 9,2 IMDB, plasându-l în primele zece din istorie. Între timp lucrurile s-au schimbat.

Ieri (3 Mai 2019) am mers împreună cu fiul meu la cinema să vizionăm filmul. Mi-am propus să scriu câteva rânduri despre film, menționând anumite idei pe care cred că scenariul le promovează. Nu am să menționez mare lucru despre curgerea narațiunii, o să-i las pe cei care nu au vizionat filmul să o descopere singuri. Probabil însă că în timp ce voi vorbi despre lucrurile care ar trebui procesate mai bine, vor ieși la iveală anumite detalii din acțiunea filmului, dar nu asta este intenția mea.

1. Lucrurile care contează. Ceea ce mi se pare interesant este evidențierea importanței familiei în acest episod din Avengers. Filmul începe cu șocul pe care Hawkeye îl are când constată că familia lui a fost ucisă de Thanos, după ce acesta a pus mâna pe pietrele infinitului și a ucis jumătate din ființele universului. Întreaga luptă a arcașului este nu doar una din principiu, împotriva răului, dar și una personală, pentru a-și recupera familia pierdută. Experiența lui este cu atât mai specială cu cât Natasha Romanov, care nu avea familie, plătește prețul suprem pentru ca el să poată avea șansa de a o primi pe a sa înapoi.

De asemenea, Ironman cel post-războiul infinitului, este acum așezat la casa lui, are un copil pe care o iubește și care îl iubește „de 3 mii de ori”. Când Stark este provocat de cea mai rămas din echipa Avengers să reia lupta trecută cu Thanos, acesta refuză de teama ca nu cumva să își piardă familia, dar se răzgândește atunci când soția îi amintește de atâția care și-au pierdut familiile.

Scott Lang, sau Antman, se angajează și el în lupta de reîntregire a familiei sale, după ce a pierdut-o pe Hope (The Wasp) în Războiul Infinitului. Finalul filmului îl surprinde fericit, pe veranda casei, alături de fiica lui și de persoana iubită.

Cpt America este însă în final cel care demonstrează valoarea familiei. Începutul filmului îl pune în lumina medicului psiholog angajat în a-i ajuta pe aceia care și-au pierdut familiile în Războiul Infinitului. La finalul filmului, el ia decizia de a se întoarce la iubirea vieții lui și de a renunța la prerogativele lui de supererou, întemeiând o familie. El ajunge să îmbătrânească, iar sfârșitul vieții îl găsește mulțumit de hotărârea pe care a luat-o; nimic, nici chiar calitatea de Cpt America nu poate concura cu viața de familie. În final, ce altceva își dorește un supererou decât să fie normal, să iubească și să fie iubit în propria-i familie?

2. Zvonuri ale eroului mesianic. Un autor pe care l-am citit nu de mult, spunea că ceea ce caracterizează structura unei povești, legende, a unui mit, a realității în sine, este nevoia de eroul mesianic, cel care trebuie să salveze situația. În Endgame lucrul acesta este sarea și piperul filmului, practic momentul de climax. Stark își întoarce privirile către Doctor Strange, cel care cunoștea viitorul bătăliei pe care o dădeau. Cei doi se privesc îndelung, după care Strange îi face un semn, iar acesta înțelege despre ce este vorba. Într-o utimă zvârcolire de moment, chiar înainte ca Thanos să pocnească din degete pentru a disipa întreaga lume în neființă, Ironman îi apucă mănușa pe care se aflau pietrele infinitului, reușind să i le smulgă. Pocnind din degete fatidic, Ironman îi dizolvă în inexistență pe Thanos și întreaga lui armată. Însă impactul este atât de puternic încât Stark este afectat într-un mod iremediabil. Finalul luptei îi regăsește pe toți eroii în jurul lui Ironman, acesta dându-și ultima suflare în brațele soției. Într-un ultim clip lăsat de Stark familiei sale, înainte de luptă, el spune remarcabilele cuvinte (redau din memorie): Sfârșitul este și el parte din călătorie. Te iubesc de 3000 de ori.

Unii creștini s-au imflamat puțin la capitolul acesta, alții au plâns. Mesianismul este evident, probabil și din motive mai pragmatice, până la urmă actorul care l-a jucat pe Ironman este vizibil înaintat în vârstă, retragerea lui și a personajului nu putea fi altfel decât glorioasă. Pe mine nu mă șochează, sincer, mi se pare că redă cumva, după cum spunea Yancey într-o carte de-a lui, zvonurile altei lumi. Povestea cosmică a lui Dumnezeu, scenariul pe care îl cunoaștem și vrem, nu știm de ce, de unde, poate dintr-o cunoaștere paradisiacă de care nu suntem conștienți pe deplin, este scrisă în inimile noastre. Imprimat în ADN-ul nostru uman este nevoia de un mântuitor, unul care să ne iubească atât de mult încât să fie gata să moară de dragul nostru. Sacrificiul suprem al lui Ironman nu este altceva decât ceea ce omul a adulat dintotdeauna, omul spre care, poate mai puțin conștient, a aspirat și aspiră. Dacă ar fi să îl întrebăm pe C.S. Lewis, cu siguranță ne-ar răspunde că Hristos este întruparea istorică a mitului care Îl anticipă ideologic. Eu așa văd lucrurile, așa îmi place să le văd, nu impun nimănui acest punct de vedere.

3. Corectitudine politică. Din perspectiva unora, filmul introduce cumva și idei progresiste. Eu nu vreau să contrazic acest punct de vedere. Este evident că există o infuzie de „girl power”, mai ales cu fabricarea recentă a ceea ce se pare că va fi cel mai puternic supererou al echipei, Cpt Marvel. Însă nu pot spune că femeile joacă un rol mai crucial în film decât bărbații. Lupta cu Thanos este în mod special purtată de bărbați: Cpt America, Thor și Ironman, ultimul fiind și cel care practic îl învinge. Este drept că apariția lui Marvel este una într-un moment critic, când lupta era gata să fie pierdută, dar nu cred că se poate trage concluzia că woman rule, ci mai degrabă că lupta e purtată deopotrivă de femei și bărbați. De asemenea, sacrificiul lui Romanov și o apariție binevenită a lui Scarlet în lupta cu Thanos, dau mai degrabă un sens complementarian rolului și aportului feminin.

Poate că un moment mai special care ar induce mai degrabă filosofia progresistă sunt moștenirile pe care Thor și Cpt America le lasă în urma lor. Zeul Fulgerului decide să părăsească Asgardul, iar conducerea a ceea ce a mai rămas din regat i-o dă Valkyriei, o femeie de culoare. De asemenea, suspectez că este foarte posibil ca după moartea lui Ironman și Cpt America, cei doi lideri ai echipei Avengers, foarte probabil ca seriile care urmează să ne prezinte în aceste poziții în primul rând pe Marvel. Din nou, este suspiciunea mea, bazată pe două aspecte, Marvel este cea mai puternică și poartă totodată numele trustului care a generat povestea Avengers. Rămâne să vedem însă dacă Hillary Clinton are vreo șansă, în cazul în care va candida din nou la alegeri, datorită acestor promovări a statusului femeii în cultura secolului 21 prin intermediul filmului.

Gestul lui Cpt America mi se pare liber la interpretare. Bătrân fiind, îi predă scutul său prietenului și asociatului său Falcon, un supererou de culoare. Două chestiuni le sesizez aici. Prima este că valoarea simbolică a gestului scoate în evidență importanța omului de culoare în cultura americană, cu care sunt de acord. Personal nu cred că gestul se dorește a stabili că noul Cpt America este un negru, dar poate fi un fel de a-i zidi lui Obama un cult al personalității, având în vedere că Falcon este primul supererou de culoare Marvel (paralela cu Obama primul președinte american poate fi reală). Nu cred că Falcon va deveni noul Cpt America în viitor, ci mai degrabă cred că mesajul ar putea fi și altul: Cpt America a murit. „Suntem sătui de mesianismul politic și militar al națiunii americane”, par să spună producătorii. „Este timpul să încheiem cu acest capitol”. Sau poate că problema imigranților este una avută în vedere aici, de vreme ce lipsește un supererou mexican.

4. Ceva din fizica cuantică. Ca să spun drept, de dragul poveștii, introducerea fizicii cuantice în ecuație și astfel posibilitatea manipulării timpului rupe cumva frumusețea narațiunii. Dacă de acum supereroii pot călători în timp, atunci de ce nu ar face lucrul acest și pe viitor? Poate că până la urmă, așa cum s-a dat undo la Războiul Infinitului, de ce nu am putea asista la o revenire a lui Ironman? O astfel de „înviere” nu ar fi originală, de altfel, ceva asemănător s-a întâmplat cu Superman în ultima peliculă din Liga Justiției. Cel mai probabil că producătorii vor trebui să explice în viitoarele episoade imposibilitatea călătoriei în timp, dacă vor să mai păstreze ceva din frumusețea logică a scenariului.

Unul dintre lucrurile care par interesante la introducerea fizicii cuantice este că vine nu la o distanță mare de moartea lui Hawking, care a scris o carte despre timp. Nu vreau să spun prea multe despre asta, las la finalul articolului un website pt cei interesați. Este însă foarte interesant cum sunt introduse teoriile științifice vehiculate într-un film fantasy. Ni se explică prin jargon științific chestiuni ample, precum „ EPR paradox, quantum mechanics, Deutsch propositions, eigenvalues and inverted Möbius strips”, într-un spațiu în care habar nu avem cum poate Marvel să învingă gravitația, sau cum de ochii lui Thor nu se topesc de la supraîncărcarea electrică. De ceva timp urmăresc situația și observ cum limbajul de lemn și explicațiile reci și abstracte ale științei încearcă să fie cumva „puse pe versuri”. Se crează o poveste fascinantă, ireală de altfel, pentru acoperi lipsa evidentă de romantism a științei. Îmi amintesc că am citit recent un evoluționist ateu care cerea inventarea miturilor, spunea el „o minciună rezonabilă”, care să apeleze la emoția prin care ne sunt livrate presupunerile lor. Eu nu sunt un conspiraționist de fel, dar cred că mare parte din ce înseamnă cultura este formată, deseori intenționat. Nu știu, maybe is just me, sau poate că am citit și luat în serios prea mult pe Baudrillard și teoria lui despre hiperrealitate. Sau poate că am dreptate, chiar și într-un mic procent.

5. Speranța nu moare niciodată. Ar fi mai multe de menționat, dar o să mă opresc la acest ultim punct. La fel ca oricare altă poveste, eterna luptă între bine și rău este prezentată în sensul în care mesajul pare a fi mereu același: există speranță, întotdeauna există, chiar și atunci când se pare că înfrângerea este istorie. La un moment dat, Thanos, întruchiparea haosului și a forței distrugătoare a vieții și ființei, spune că a greșit în scenariul inițial, când a vrut să distrugă doar jumătate din viața din univers. Asta pentru că, spunea tot el cumva, atâta timp cât omul va exista, el va spera și va face tot posibilul ca lucrurile să fie readuse la normal. Poate că în final nu e un mesaj așa de rău. Speranța moare ultima și poate chiar învia din cenușă, chiar și pentru un sceptic precum Thor, un resemnat precum Ironman etc. Lupta pentru supraviețuire este un alt laimotiv al povestirii omenirii. La nivel personal, fiecare om are cumva de luptat cu ceea ce îi amenință existența. Poate că acest lucru este ceea ce ne unește sub spectrul uman, iar atunci când instinctul de conservare este comun în fața unor provocări globale, efortul este unit. Istoria războaielor mondiale povestesc în realitatea trecută, ceea ce Endgame figurează la nivel mitic. Omul nu poate trăi fără speranță, sau chiar nu poate muri fără speranță. Iar speranța se pare că nu moare, sau ea există chiar și după moarte. Nu, moartea nu are ultimul cuvânt de spus, nu atâta timp cât există speranță.

Cam atât. Sper că nu am plicitisit pe nimeni. Aștept și păreri mai avizate :)

https://theconversation.com/avengers-endgame-exploits-time-travel-and-quantum-mechanics-as-it-tries-to-restore-the-universe-115705