Frica de Dumnezeu

Am observat în ultima vreme o reticență a unora la ceea ce Scriptura numește „frica de Dumnezeu”. Mi se spune de unii, care invocă o familiaritate cu Dumnezeu de care nu pot să fiu decât invidios, că nu poți avea teamă de Dumnezeu, pentru că El este Tatăl, sau cum îi spun ei în limbaj relațional, Tati, Tătucu, Tătuțu etc. Chiar am primit versete de apostrofare în care mi se cita negru pe alb că „în dragoste nu este frică, căci dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.” (1 Ioan 4:18). Mai mult, mi s-a sugerat că frica de Dumnezeu provine dintr-un spirit legalist, pentru că Legea este cea care inspiră frica. Voi încerca să răspund și să arăt că în timp ce Biblia ne cere să ne temem de Dumnezeu, lucrul acesta are mai mult a face cu harul decât ne-am aștepta.

Aș vrea să pornesc de la faptul că teama de Dumnezeu este vehiculată în Scriptură ca o virtute spirituală suficient de des încât să nu o putem ignora. Sunt sute de versete în care fie găsim porunci directe în sensul acesta, fie teama de Dumnezeu este afirmată ca atare. Lăsând la o parte abundența de texte din Vechiul Testament, pe care cineva le-ar putea respinge pe motiv că sunt chestiuni care țin de Vechiul Legământ, frica/teama de Dumnezeu nu este ceva străin Noul Testament, scrierile Noului Legământ. În Evanghelii și Faptele Apostolilor:

„...îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El.” (Luca 1:50);

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă.” (Matei 10:28);

„...ci că, în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El.” (Fapte 10:35).

Precum și în Epistolele apostolice și Apocalipsa:

„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” (2 Corinteni 7:1);

„Cinstiţi pe toţi oamenii; iubiţi pe fraţi; temeţi-vă de Dumnezeu; daţi cinste împăratului!” (1 Petru 2:17);

„Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apocalipsa 15:4).

Textele sunt mult mai multe, eu doar m-am limitat aici la un număr semnificativ redus, doar pt a demonstra că nu putem trece cu vederea faptul că cel credincios este chemat să se teamă de Dumnezeu.

Acum, una dintre problemele care apar în abordarea acestei teme are de a face, după părearea mea, cu o preconcepție. Când vorbim despre frică/teamă de o persoană, oricine ar fi aceasta, lucrul care ne vine în minte este ceea ce DEX-ul scoate în evidență ca primă definiție: „Stare de adâncă neliniște și de tulburare.” De aici cred că apare și reacția celor care resping faptul că o relație cu Dumnezeu în Hristos Isus este incompatibilă cu teama de divinitate. Ar fi însă o astfel de interpretare cinstită cu întreg spectrul de contexte în care Scriptura vorbește despre frica/teama de Dumnezeu? Eu cred că a descrie teama de Dumnezeu exclusiv în acești termeni este o abordare monocromatică și trădează lacune serioase în exegeză.

Așadar, cum ar trebuie să înțelegem teama de Dumnezeu? În primul rând ar trebui să lăsăm contextul să decidă. O astfel de abordare va scoate în evidență că teama de Dumnezeu este sinonimă cu multe aspecte care sunt perfect compatibil cu lucrarea harului. Dau doar două, trei exemple aici, din versetele citate mai sus.

În Luca 1:50 este scris că „îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El.” Oare autorul dorește să spună că aceluia căruia îi este groază de Dumnezeu va avea parte de îndurarea Lui? Mă îndoiesc, pentru că pusă în contextul Scripturii afirmația pare să sugereze că îndurarea lui Dumnezeu este pentru cei care își pun încrederea în El și se supun Lui. Atunci, nu ar trebui să înțelegem că în acest context frica/teama de Dumnezeu este un sinonim al acestor lucruri, nu al anxietății?

Un alt exemplu, de data aceasta din 1 Petru 2:17, unde citim: „Cinstiţi pe toţi oamenii; iubiţi pe fraţi; temeţi-vă de Dumnezeu; daţi cinste împăratului” Dacă încadrăm corect porunca „temeți-vă de Dumnezeu!” la contextul celorlalte trei îndemnuri, atunci ne-ar fi ușor să observăm că preponderent iese în evidență ideea respectului acordat. „Cinstiți pe toți oamenii” și „dați cinste împăratului” sunt forme de respect, iar în acest context ar trebui să înțelegem că teama de Dumnezeu care se cere cere credincioșilor vizează de asemenea respectul.

Să luăm și ultimul exemplu, Apocalipsa 15:4. „Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta.” Ar trebui observat că în acest context, teama de Dumnezeu este discutată în paralel cu slăvirea Numelui Său și cu faptul că națiunile se vor închina înaintea Lui. Este evident că reverența în închinare se are în vedere atunci când autorul întreabă retoric „cine nu se va teme Doamne?”, nu faptul că cineva este înspăimântat de Dumnezeu.

În concluzie, ceea ce vreau să sugerez este că nu ar trebui să ne fie teamă să ne temem de Dumnezeu, dacă îmi este permis jocul de cuvinte. Mai degrabă ar trebui să înțelegem mai bine ce presupune teama de Dumnezeu, în spectrul ei larg, și să ne-o însușim ca atare, așa cum și este, o lucrare a harului lui Hristos în viețile noastre. Ea este încredere și supunere față de Dumnezeu, respectarea autorității Sale, reverență în închinare, așa cum am arătat în doar câteva exemple, însă, în funcție de context, ea poate fi atenție și veghere în umblarea pe calea mântuirii (Filipeni 2:12), precauție înaintea Dumnezeului drept (Matei 10:28), precum și alte aspecte care țin de relația credinciosului cu Dumnezeu. Evident, pot exista și abordări nesănătoase, de care ne avertizează apostolul Ioan atunci când spune că frica și dragostea se exclud reciproc (1 Ioan 4:18). Însă trebuie observat contextul specific acestor cuvinte ale lui. În versetul anterior este destul de clar că frica de care vorbește el are de a face cu felul în care privim viitoarea judecată a lui Dumnezeu: „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta, astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii.” (1 Ioan 4:17). Altfel spus, ziua judecății nu este, sau nu ar trebui să fie pentru credincios un prilej de groază, pentru că el poate avea încredere în dragostea pe care Dumnezeu i-o poartă.

„Am denumit-o (frica de Dumnezeu) cea mai înaltă responsabilitate pentru că ea este nu doar o responsabilitate în sine, ci acea sare care asezonează fiecare responsabilitate a omului. Nu există nici o responsabilitate care poate fi împlinită de noi și care ar putea să fie acceptată de Dumnezeu în orice mod, dacă ea nu este caracterizată de o temere sfântă din partea noastră.” (John Bunyan, Harul Fricii de Dumnezeu, Magna Gratia, pag. 12).