Singurătatea (1): suferință și speranță

Îmi amintesc un slogan pe care Nokia, celebra companie de telefoane, îl folosea pentru a-și face reclamă. Spuneau ei „Conecting people” (Conectând oamenii). Într-adevăr, trăim într-o lume a hiper-conectivității, adică încercăm să dezvoltăm moduri cât mai facile de a a ne conecta unul la celălalt. Avem rețele de telefoanie mobilă precum Vodafone sau Orange prin care putem ușor vorbi unul cu celălalt, am creat rețele de socializare precum Facebook sau Instagram pentru a fi la curent cu tot ce facem, am inventat chiar și metode de a ne putea întâlni virtual, precum Facetime sau Whatsup. Trăim într-o lume ultra-conectată, de aceea unul dintre sloganurile cele mai la modă astăzi conține cuvântul „împreună”. Cu toate acestea, după cum sugerează versurile unui cântec celebru, noi „împreună suntem singuri” (together we stand alone). Strigătul acesta „sunt părăsit și nenorocit” (Psalmul 25:16), nu pare să fie deloc ceva străin nici lumii de astăzi.

Cât de singuri se simt oamenii? Într-un ziar local din Kansas City s-a găsit următorul anunț: Pentru 5 dolari, sunt gata să te ascult vreme de 30 de minute fără să te întrerup. Circa 15-20 de apeluri s-au înregistrat zilnic către direcția cu pricina. Cam atât de singuri sunt oamenii. Sunt văduvi și văduve singuri, dar și soți și soții care experimentează singurătatea. Bătrâni și tineri, precum și copii, slujitori, oameni de succes, săraci etc. În Scriptură putem vedea mulți oameni care au experimentat singurătatea. Așa cum voi menționa mai târziu ceva mai în detaliu, printre aceștia se numără Ilie, apostolul Pavel și chiar Domnul nostru Isus Hristos. De la aceștia și de la alții putem să învățăm lucruri valoroase despre singurătate. În continuare, în prima parte a acestui artico, aș vrea să privim în sine la problema singurătății și la felul în care aceasta este rezolvată în esența ei. Va urma și o parte a doua, unde vreau să luăm aminte la câteva sfaturi practice prin care putem gestiona singurătatea.

Din câte se pare, cuvintele „singur/ă, singurătate” etc au la bază cuvântul indo-european „sem” care înseamnă „unul”. Aceasta pare să fie problema singurătății, este una a matematicii sufletești unde avem unul, nu doi. Căci atunci când este doar unul, atunci acel unul e singur în singurătatea lui. O imagine a acestei probleme o întâlnim în grădina Edenului, unde singurătatea singurului om este atestată ca un lucru care nu este bun. Dumnezeu a creat lumea și toate cele câte au fost create au fost „foarte bune” (Geneza 1:31). Totuși, există un moment în care Dumnezeu spune că ceva nu e bine. „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Geneza 2:18). Omul a fost creat să trăiască într-o mică societate, numită familia. Cumva, acest lucru reflectă faptul că Dumnezeu însuși este societate, El nu e singur, e Tatăl, Fiul, Duhul.

Acesta am putea să spunem că e ceea ce hermeneutica numește „principiul primei menționări”. E prima dată când în Scriptură este menționată singurătatea, iar eticheta pusă aici va fi valabilă în tot restul textului biblic. „Nu este bine ca omul să fie singur...” (Geneza 2:18). Ca un ecou al acestui principiu sunt și cuvintele înțeleptului: Mai bine doi decât unul... (Eclesiastul 4:9). Bineînțeles că există și rațiuni practice, pe care Solomon le expune aici: câștigul în urma muncii este mai mare; se pot sprijini reciproc când sunt în nevoi; se vor încălzi unul pe altul când e frig; formează alianțe atunci când sunt sub atac. Bineînțeles, exemplele pot continua, însă concluzia e aceasta: Dar vai de cine este singur... (Eclesiastul 4:10). Acest „vai” al singurătății are puterea să descrie cât de dificilă este ea pentru om. Acest „vai” rezonează poate cu ce a spus Maica Tereza, când, întrebată care e cea mai săracă țară din lume, a spus că este țara oamenilor singuri.

Dar nu aș vrea să vă las cu această imagine dezolantă asupra singurătății. Pentru văduva singură, soția părăsită, orfanul abandonat, străinul stingher, săracul lipsit, adolescentul neînțeles, precum și pentru toți aceia care într-un fel sau altul trăiesc sentimente de singurătate, există speranță. Această speranță să găsește în Hristos, în cine altul? Venirea lui în lume a fost o manifestare și o dovadă a faptului că în singurătățile noastre nu suntem tocmai singuri. În Matei 1:23 citim astfel: Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu şi-I vor pune numele Emanuel, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”. Textul acesta este un citat din Isaia 7:14, o profeție pe care Domnul a dat-o poporului Israel în momente grele din istoria lor. O coaliție siriană amenința regatul lui Iuda, astfel că „a tremurat inima lui Ahaz şi inima poporului său, cum se clatină copacii din pădure când bate vântul”. (Isaia 7:1-2). Ce promisiune glorioasă în astfel de vremuri!

Venirea lui Hristos în lume a întrupat toate acele promisiuni și asigurări pe care Dumnezeu le-a dat credincioșilor Săi în istoria răscumpărării. În funcție de traducere, făgăduința „Eu sunt cu tine” apare undeva între 20 și 30 de dăți în Vechiul Testament, fiind una dintre cele mai des întâlnite promisiuni ale lui Dumnezeu. Ei bine, Hristos este pecetea peste această promisiune, iar venirea lui în lume transpune cuvintele acestea într-o realitate palpabilă. În Hristos, Dumnezeu vorbește acum activ, acționând, acel „Eu sunt cu tine!” devine concret. Spațiul acela gol numit viață, în care noi eram singuri, este acum invadat de Acela care este Emanuel. Dar acest lucru a costat, căci realitatea prezenței lui Dumnezeu în viețile noastre a fost plătită cu singurătatea lui Hristos la cruce. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” din Matei 27:46 girează pentru „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5).

Una dintre scenele evanghelice care ilustrează atât de bine modul în care Hristos-Emanuel vine în golul singurătăților noastre se găsește în Ioan 5:1-9. Tragedia omului slăbănogit de 38 de ani nu era atât boala lui, cât singurătatea lui. În versetul șapte el spune: „Doamne”, I-a răspuns bolnavul, „n-am pe nimeni... Aceste cuvinte reflectă exact tragedia acelui om. Am convingerea că Hristos a venit în viața lui nu pentru a-i rezolva problema sănătății în primul rând, ci pentru a-i rezolva problema de fond, aceea a singurătății lui. Este lesne de înțeles că de atunci încolo, omul nu a putut să mai spună vreodată „nu am pe nimeni”, pentru că Îl avea pe Hristos. Atâta timp cât Îl ai pe Hristos, nu poți să spui că nu ai pe nimeni. Esența problemei singurătății e rezolvată în Hristos, căci prezența lui Dumnezeu pe care El o aduce cântărește cel puțin proporțional cu greutatea singurătății. Talerul vieții tale este în echilibru, căci în singurătatea ta Hristos e cu tine.

În următorul articol voi aduce câteva sfaturi practice pentru gestionarea singurătății, ancorate în Scriptură.