Daniel Florea și cazul tagmei preoților convertiți

Cazul recent al reconvertirii la ortodoxie a fostului preot Daniel Florea, care în prealabil se convertise, din motive pe care numai dânsul le cunoaște la credința baptistă, a stârnit rumoare în spațiul public virtual, în mod special printre evanghelici. Totuși, chiar dacă în titlul acestui articol, precum și imaginea preluată din spațiul public sugerează asta, vă asigur că nu este dorința mea să abordez cazul dânsului, nu mă interesează, nici măcar nu am auzit despre Daniel Florea până astăzi. Cred însă că este oportun pentru mine să scriu despre un subiect pe care îl aveam de prea mult timp pe inimă, dar nu am avut ocazia specifică pentru a o face. Iată că a venit. Aș vrea în speță să vorbesc în scurte cuvinte despre această tagmă, printre evanghelici, a preoților convertiți

Folosesc intenționat cuvântul tagmă, pentru că de-a lungul timpului s-a ajuns ca acești oameni să aibă un statut special între evanghelici, lucru pe care eu personal nu îl înțeleg. De fapt, îl înțeleg, dintr-un anumit unghi, dat fiind că de pe la 20 de ani am trecut prin biserici evanghelice conservatoare și mi-a fost dat să aud predicată evanghelia cultică deseori. Cred că nu suntem străini de această abordare, am auzit-o toți cu siguranță. Este vorba despre acel discurs aproape sectar, dacă nu chiar sectar, care pune în opoziție „Biserica adevărată și adevărata Evanghelie” și „lumea”, prima referindu-se bineînțeles la „noi”, evanghelicii pocăiți, iar cea de-a doua la „ei”, creștinii ortodocși. Să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt un promotor al vreunui soi de ecumenism, nu sunt nici măcar fan al lui Vladimir Pustan, care a fost gata să cedeze amvonul bisericii sale părintelui Constantin Necula. Sunt mai conservator decât par poate, iar cei care mă cunosc bine știu asta. Ceea ce vreau să sesizez este faptul că s-a cultivat în bisericile evanghelice, probabil și din pricina istoriei raportului dintre ortodoxie și evanghelicalism, o dihotomie, diviziune binară care a condus la cultivarea lipsei de respect și a discursului preponderent tendențios, un soi de evanghelie a învrăjbirii. Ca să fie clar, cred că există unele diferențe esențiale, zic eu, în materie de teologie cel puțin, între omul evenghelic și cel ortodox. Dar să fie ăsta un motiv serios de a promova un astfel de dialog, dacă s-ar putea vreodată în vreo lume să se numească așa?

Pe fondul acesta, orice preot convertit a fost văzut ca un erou, oameni care, spuneam noi, au trecut de partea noastră, a adevărului, a lui Hristos, părăsind lumea, idolii, moaștele și tot ce era mai repulsiv cu putință. Cu gurile deschise ca la dentist stăteau frații și surorile când o astfel de vedetă evanghelică își făcea pelerinajul într-o biserică locală, depănând amintirile existenței trecute, dejectând, spre afirmarea statutului nostru, sau cel puțin a faptului că suntem mai buni decât ei, toate mizeriile din BOR pe care altădată le ținea ascunse sub preșul cultic. Nu vă pot spune decât că am fost martor la câteva astfel de „mărturii” celebre în spațiul evanghelic, suficiente ca să mă dezgust total de spectacolul dizgrațios care alimentează agenda unei minorități în raport cu creștinismul majoritar din România. E vorba aia, vrei să vezi cât ești de bun, uită-te cât de răi sunt alții. Dar ce denotă asta este nimic altceva decât că de multe ori ne-am definit greșit în spațiul religios din România, prin comparație, lucrând noi exclusiv cu datele care se pare ne dădeau cât de cât un avantaj. Rămâne să ne întrebăm sincer cât de multă cinste ne face această extrapolare, dar nu despre asta îmi doresc să discut. Ceea ce am vrut să spun până în punctul acesta este faptul că ne-am ales bine actorii, sau mai bine spus clovnii care să ne pună în scenă spectacolul așteptat. Oare când vom reuși să depășim cultura religioasă de tip telenovelă mexicană, unde dramatismul convertirilor a ajuns să echivaleze de multe ori injust cu predicarea unui cuvânt sănătos din Scriptură?

Astfel revin la cuvântul tagmă, tagma preoților convertiți. Pe scurt, au ajuns ca niște V.I.P-uri în spectrul evanghelic. Socotind noi că trebuie să le dăm o importanță deosebită față de ceilalți convertiți, le-am făcut, adică i-am încurajat să își facă, chiar și o asociație. Să nu mi-o luați în nume de rău, dar care este rostul? Nu cunosc istoricul ei, dacă vine în ajutorul preoților nou convertiți, atunci probabil că este benefică. Dar dacă este doar o formă de venire împreună a unora care au ceva în comun, cu scopul de a promova un substrat special al evanghelicilor, este fără rost. În bisericile pe care prin harul lui Hristos le păstoresc, am câteva cazuri de povești ale unor convertiri dramatice. Vorbesc aici despre soții care au trebuit să plătească un preț enorm, persoane pe care le-am ascultat personal relatându-mi detaliile picante vânate atât de mult astăzi în serviciile divine. Ți se face pielea de găină ca la „Românii Au Talent” când le auzi. Dar nu am auzit una să spună că ar trebui să își facă o astfel de asociație, a „femeilor convertite la Hristos care și-au luat bătaie de la soții lor”. Oricât de dificilă este viața ca urmare a venirii la Hristos, nu este nici o virtute să placardezi acest lucru ca o etichetă care ar trebui să te facă special între oameni. Spun asta pentru că așa mi se pare de multe ori că reiese din discursul unor astfel de trubaduri care merg în pelerinaj în bisericile evanghelice în virtutea acestui statut, sau sub reclama că „vine fratele X să-și spună mărturia, fost preot ortodox”. După ce am comentat unui prieten pe pagina lui de socializare, legat de problema aceasta, un astfel de fost preot convertit m-a mustrat în privat cerându-mi explicații printr-o întrebare retorică de genul: Ce au făcut bisericile pentru noi, preoții convertiți? Nu știu dacă doar eu văd asta, dar mi se pare că întrebarea în sine trădează chiar premisa aceasta falsă că bisericile ar trebui să facă ceva pentru ei, altfel decât se face pentru orice alt convertit. Ce ar trebui să facă biserica mai mult decât catehizarea, botezarea, ucenicizarea și integrarea lor care membrii activi în biserica locală? De ce ar trebui tratat cazul preoților convertiți ca fiind ceva special și diferit pe agenda bisericii locale? Cum nu trădează astfel de abordări așteptările și pretențiile unora de castă aparte?

Și vin, vin oamenii ca la urs, mai ales că vedetele lor vin cu binecuvântarea unor pastori evanghelici sus-puși. Ne-am grăbit să îi promovăm, să le dăm platformă de exprimare, pe unii chiar să îi ordinăm. Este vina noastră, noi am cultivat o astfel de stare de fapt, neavând, cred eu, suficiența vigilență de a putea observa pe lângă faptul că oamenii vin buluc la biserică și eventualele probleme care apar în timp. Nu vreau să mi se ia în nume de rău, dar dacă așa va fi, așa să fie. Nu vreau să spun că niciodată nu a fost în vreun fel benefică slujirea unor astfel de oameni în bisericile evanghelice. Probabil a fost. Nu vreau să sugerez că foștii preoți nu sunt oameni de valoare, sau că exepriența convertirii lor nu are vreo valoare. Cred că are aceeași valoare pe care o are orice altă convertire. Nici nu îmi doresc să transform această etichetă a lor într-un stigmat. Sunt convins că lucrurile pot sta și diferit decât le văd eu, nu am pretenția de a impune o perspectivă monocromatică. Ceea ce vreau să sugerez este că evanghelicalismul se confruntă cu o problemă când încercăm să transformăm spațiul religios într-un circ al performărilor unor clase speciale, inventându-ne peste noapte propriul show-biz și paiațele de paie care să ne încânte, fie chiar și cultic, întreținându-ne atmosferă dorită. E drept, nu este singura „ceată de voinici” care se profilează în mascarada din spatele multor vitralii. Voi mai vorbi în curând despre una, care mi se pare că de ceva vreme încoace capătă o tot mai mare popularitate, dar nu am să vă stric acum surpriza. Cred că nu este momentul oportun acum pentru această „seminție” aleasă, dar va veni.

Cât despre Daniel Florea, să nu ne întristăm prea tare, decât de starea lui ca om. Am informații precum că reconvertirea lui nu este nici măcar în cadrul BOR, ci în cadrul unei facțiuni ortodoxe schismatice. Da, va face ce a făcut și până acum, va scuipa afară invectivele necesare pentru denigrarea baptiștilor, spre deliciul cultic al altora. Evanghelicilor nu le convine și nu vor fi de acord cu asta, dar nu în principiu, ci doar atunci când ei sunt subiecții. Când lucrurile au stat invers, atunci lucrurile trebuie spuse mai romanțat, ar fi de părere unii. Învățăm din toate, dacă vrem să învățăm ceva, sau dacă mai credem că mai avem ceva de învățat.