De la narațiune la credință
Recent am terminat cu biserica un studiu asupra Evangheliei lui Ioan. Cuvintele lui Ioan care redau scopul scrierii sunt în capitolul 20, cu versetul 31:
„Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.”
Pronumele demonstrativ ταῦτα (tauta-acestea) are funcție restrictivă, adică nu doar indică spre ceea ce a scris Ioan, ci pe accentuează exclusivitatea materialului, care în impresia autorului inspirat este suficient pentru ca cineva să creadă. Apostolul remarcă în două ocazii faptul că a fost selectiv în ceea ce a prezentat din istoria vieții lui Isus. Prima dată, în Ioan 20:30 spune:
„Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta.”
Al doilea verset, care mi se pare și mai interesant, este Ioan 21:25. După ce Ioan spune că el a fost martor ocular la evenimentele pe care le-a descris în scris, iar mărturia lui este deci adevărată, adaugă următoarele cuvinte: „Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris. Amin.”
Mi-a atras atenția expresia „cu de-amăruntul”, așa că m-am uitat să văd textul grecesc. Aici apare combinația καθ’ ἕν (kath en), fiind tradus, după caz, prin „câte unul / unul câte unul”. Ce transmite Ioan prin alegerea acestor cuvinte este că interesul lui nu a fost să prezinte o istorie exhaustivă a vieții lui Isus, ci anumite evenimente, așezate într-o anumită cronologie, care să demonstreze că Isus este Hristosul și să ofere temeiul solid pentru credință. Ioan nu este istoric în sensul în care istoriografia contemporană s-ar aștepta, intenția lui este să ofere o relatare sumară, un rezumat al vieții lui Isus care să scoată în evidență aspectele care Îl definesc pe El ca Mesia, pentru ca să inspire astfel credință în cititorii lui. Potrivit cu acest lucru, el își alege atent materialul, precum și modul de prezentare.
Uneori, evanghelistul se concentrează mai puțin spre a clarifica exact referentul istoric. Unele evenimente sunt prezentate cu scop evanghelistic, neavând în intenție să furnizeze date istorice, ci aspectul moral care reiese. Spre exemplu, spre deosebire de Luca și Matei, care prezintă mai amănunțit nașterea lui Isus, Ioan se mulțumește să se refere la eveniment într-un sens metaistoric, vorbind despre întruparea Logosului etern. Din punct de vedere istoric, ne lasă în ceață, pentru că dacă ne-am rezuma exclusiv la scrierea lui, nu am știi nimic despre circumstanțele nașterii lui Isus. Apelând la bunul simț al cititorilor, care trebuie să conchidă că om fiind Isus trebuie să se fi născut (eveniment istoric), el oferă o perspectivă asupra acestui fapt istoric care descriu o realitate dincolo de eveniment. Faptul acesta nu contrazice în nici un fel elementele istorice prezentate de ceilalți doi evangheliști, ci le completează.
Cu toate acestea, Ioan este deosebit de interesat să demonstreze istoricitatea anumitor evenimente. Învierea lui Isus este un astfel de eveniment. El oferă trei momente de revelație a lui Hristos cel înviat din morți, accentuând acest lucru: „Aceasta era a treia oară când se arăta Isus ucenicilor Săi, după ce înviase din morți.” (Ioan 21:14).
Este evident că încearcă, prin prezentarea a trei astfel de apariții, să demonstreze cititorilor că nu au motive să se îndoiască de învierea lui Isus. Cu atât mai mult iese în evidență acest lucru când, spre deosebire de ceilalți evangheliști, folosește episodul în care scepticul Toma Îl întâlnește pe Mântuitor. Toma nu poate crede mărturia ucenicilor, pentru el nu e suficientă, de aceea dorește să vadă și să atingă, să verifice empiric învierea. Doar atunci va crede. Ei bine, se întâmplă lucrul acesta, Hristos i se înfățișează viu, îi oferă dovezile cerute, iar Toma răspunde cu credință astfel: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Isus răspunde lui Toma: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut.” (Ioan 20:28-29).
Cum funcționează acest element narativ în istoria evanghelistică pe care Ioan o dezvoltă în scrierea lui? Este un soi de ceea ce tribunalele numesc stare decisis (decizia rămâne), o doctrină legală care obligă curțile să urmeze cazurile istorice când se rostesc verdicte în cazuri similare. Cazul lui Toma este, în concepția autorului, suficient pentru orice alt caz de scepticism care cere dovezi empirice, palpabile, pentru a crede învierea lui Hristos. Fiind un caz istoric, în care scepticul s-a edificat empiric acceptând ca urmare învierea lui Hristos, acționează cu autoritate pentru cazurile similare, de aceea, în consecință, ceea ce este scris slujește ca mărturie suficientă pentru a oferi temei just pentru credința în învierea lui Hristos. Scepticului care cere să verifice empiric învierea ca să creadă i se aduce aminte de cazul Toma ca dovadă suficientă, iar în cazul în care continuă să nu creadă, alege să acționeze în mod nedrept față de istorie, rămânându-i să își justifice necredința respingând istoria.
