Răspuns lui Tiberiu Nica și Otniel Bunaciu

Nu cu mult timp în urmă, o emisiune la postul creștin de televiziune „Speranța TV”, a aprins câteva discuții în jurul unei teme teologice mult dezbătute. Este vorba despre omnisciența lui Dumnezeu, sau, așa cum se făcea referire în emisiune, atotștiința lui Dumnezeu. Deși la emisiune au fost prezente mai multe persoane, dialogul a fost preponderent purtat între trei, prof. dr. Otniel Bunaciu, prof. dr. Ieremia Rusu și moderatorul emisiunii, Tiberiu Nică. Înainte de a împărtăși câteva gânduri despre dialogul celor trei, aș vrea să spun câteva cuvinte despre conceptul de omnisciență divină și despre voința umană.

O scurtă definiție a omniscienței, așa cum o redă un dicționar teologic, sună astfel: Omnisciența este acel atribut care denotă faptul că Dumnezeu cunoaște toate lucrurile[1]. Până aici totul este în regulă. Problema însă apare atunci când se încearcă descrierea expresiei „toate lucrurile”. Aici părerile sunt împărțite, lucru care reiese și din dialogul celor trei. Pe de-o parte avem perspectiva tradițională prin care omnisciența este cunoașterea exhaustivă a lui Dumnezeu cu privire la toate lucruri din trecut, prezent și viitor. Pe de altă parte există perspectiva precum că omnisciența este cunoașterea, din nou, exhaustivă a lui Dumnezeu în ce privește „toate lucrurile care pot fi cunoscute logic”[2]. Trebuie spus că și în această perspectivă lucrurile diferă, în mod special în ce privește nuanțarea a ceea ce poate fi logic cunoscut de Dumnezeu. În orice caz, ideea generală este că această perspectivă limitează omnisciența lui Dumnezeu la un set de adevăruri. Unul dintre aspectele omniscienței tradiționale care este lăsat în afară este preștiința. În limbajul unui autor, „omnisciența are de a face cu realitatea de fapt, însă viitorul este deschis pentru Dumnezeu și ceea ce poate El cunoaște sunt doar posibilitățile”[3]. Potrivit cu această perspectivă, viitorul este cunoscut intuitiv de către Dumnezeu, dar nu și infailibil.

Ar mai fi nevoie de o lămurire cu privire la un aspect esențial în jurul căruia se învârte discuția despre omnisciență. Este vorba despre voința umană, sau capacitatea omului de a alege, a decide, a voii. Există trei mari ramuri în filosofie și teologie: determinismul, libertarianismul și compatibilismul. Determinismul afirmă clar că nu există libertate a voinței, ci doar capacitatea ființei de a alege, dar aceste alegeri sunt impuse datorită racordării omului la realitate. Libertarianismul afirmă total opusul, anume că omul este autonom și alegerile lui pot fi independente de realitate, omul fiind total liber să aleagă. Compatibilismul este o soluție de mijloc, socotind că omul este liber și determinat în același timp, explicând faptul că el este determinat de sine, prin aceasta înțelegându-se și faptul că este liber în deciziile sale. Nu este spațiu suficient să explic cum aceste perspective sunt argumentate biblic. Ceea ce însă reiese din discuția dintre cei trei protagoniști este că, cel puțin la doi dintre ei, poziția libertarianismului este afirmată. Cu toate acestea nu pot ajunge la consens atunci când intră în discuție preștiința divină, pe care doi dintre ei o afirmă, iar unul dintre ei o infirmă, pe motiv că ar suprima ideea precum că omul este liber să aleagă și ar conduce logic la predestinare. De aici se naște discuția pe care vreau să o comentez puțin în cele ce urmează.

Răspuns la poziția libertariană a lui Tiberiu Nică

Probabil că ar fi trebuit să adaug și numele lui Ieremia Rusu aici, dar nu știu exact poziția dânsului, dacă se încadrează la libertarianism sau nu. Totuși, Ieremia Rusu este angajat în discuție de partea lui Tiberiu Nică, combătând idee afirmată de Otniel Bunaciu precum că Dumnezeu nu posedă preștiință. Într-adevăr, Otniel Bunaciu face la un moment dat afirmația că nu crede în atotștiință în sensul în care o explică moderatorul emisiunii, adică cel tradițional. De asemenea spune destul de răspicat că nu crede că Dumnezeu știe mai dinainte alegerile omului, nici că Dumnezeu a prevăzut căderea omului în păcat, pentru că dacă El ar avea o astfel de cunoaștere a lucrurilor, atunci apare o îndoită problemă: omul nu este liber și omul este predestinat. Am să mă refer la problema libertății umane mai târziu, dar deocamadată aș vrea să mă refer la reacția lui Tiberiu Nică, care respingea implicația predestinării.

Ceea ce eu cred este că Tiberiu Nică și Ieremia Rusu resping consecvența logică a propriilor afirmații. În sensul acesta, Otniel Bunaciu are dreptate, preștiința lui Dumnezeu devine baza predestinării. De fapt, cei mai onești libertarieni, precum Arminius, nu au contestat această concluzie logică, ci au afirmat predestinarea bazată pe preștiință: Dumnezeu vede întreg viitorul ca pe un lucru cert[4]. Din moment ce viitorul este cert, el nu poate fi schimbat, iar într-un astfel de univers omul nu poate fi decât predestinat. Dacă libertatea umană este înțeleasă, în accepțiunea libertariană, ca fiind capacitatea omului de a alege întotdeauna altceva, atunci, într-o lume a cărei destin este pecetluit de preștiința lui Dumnezeu nu se poate finaliza decât într-o inconcordanță în afirmații. Pentru că se pune serios întrebarea: Ar putea omul alege altceva decât cunoaște mai dinainte Dumnezeu că va alege? Dacă răspunsul este „Nu!”, pentru a nu aduce o atingere atributului omniscienței divine, atunci nu se poate scăpa de concluzia precum că omul trăiește într-un univers închis, opțiunile alegerilor lui fiind limitate doar la una, cea despre care Dumnezeu știe că va fi. Dacă omul trebuie să aleagă la momentul X între A și B, iar Dumnezeu știe mai dinainte că el va alege A, atunci, în momentul X, din perspectiva pe care o dă preștiința, opțiunea B este una virtuală, niciodată nu a fost o posibilitate reală. În sensul acesta, Otniel Bunaciu are dreptate când spune că singura concluzie logică la doctrina preștiinței divine este de fapt predestinarea. Este o chestiune de inconsecvență logică să afirmi preștiința și să negi predestinarea. Că nu este un anumit tip de predestinare, de genul pe care determinismul îl afirmă, este o altă discuție. Tiberiu Nică și probabil și Ieremia Rusu, precum și alții care gândesc asemenea lor, au înainte două direcții teologice, una nefericită, alta fericită. Cea nefericită fiind continuarea în această inconsecvență logică, mai sus explicată, cea fericită fiind îmbrățișarea ambelor adevăruri, preștiința și predestinarea, apoi încercarea de a stabili biblic și logic legătura dintre ele și cum se poate explica voința omului în acest context.

Răspuns la poziția libertariană a lui Otniel Bunaciu

Așa cum am remarcat mai devreme, poziția lui Otniel Bunaciu este cea mai consecventă din punct de vedere logic poziție libertariană dintre cei trei participanți la discuție. În adevăr, dacă se dorește excluderea predestinării și afirmarea libertății umane în sensul libertarian, atunci singurul mod logic în care se poate face lucrul acesta este prin postulatul unui univers dinamic și deschis. Otniel Bunaciu declară că „Dumnezeu a creat lumea și este permanent implicat în ea”. De asemenea, așa cum am menționat deja, același vorbitor a susținut că Dumnezeu nu a prevăzut căderea în păcat. Atotștiința lui Dumnezeu este înțeleasă diferit în gândirea dânsului, explicând-o ca fiind o cunoaștere a tuturor posibilităților reale de alegere a omului, dar nu și o cunoaștere certă cu privire la ceea ce va și face omul, în acest al doilea caz omul ar fi predestinat și și-ar pierde calitatea de ființă liberă. Din nou, trebuie ținut cont de faptul că premisa libertății despre care vorbesc cei trei este cea libertariană, adică omul posedă independență totală a voinței. Trebuie spus că parte din concluzia logică a profesorului este normală, omul este predestinat, dar cealaltă parte, cea care presupune că el nu ar mai fi liber, nu este infailibilă, dacă mă pot exprima astfel. Să observăm de ce anume.

În primul rând, Otniel Bunaciu susține că Scriptura nu sugerează nimic precum că Dumnezeu ar poseda preștiința, ca parte a atributului omniscienței. Exemplul oferit de dânsul este cel în care Isus îi cheamă pe ucenici spunând „Veniți după Mine!”, care, spune dânsul, ar sugera că nu ar mai avea sens dacă omul nu ar fi fost liber să respingă această chemare, adică să aleagă altceva decât Isus cere. Dacă Isus face o invitație reală, atunci aceasta nu ar mai fi cu adevărat reală dacă în preștiința Sa ar fi cunoscut deja ce anume ei vor decide să facă. Totuși, de observat că aceasta este o speculație asupra preștiinței și voinței umane dintr-un text pur narativ, care nu are menirea decât să descrie într-un sens istoric ceea ce s-a întâmplat. De aici și până la infirmarea preștiinței și afirmarea voinței libertariene este drum lung, foarte lung. De fapt, pe baza textului se poate specula aproape orice, chiar și în sens determinist, lucru care ar avea mai mult sens poate. „Pentru că Isus a chemat, oamenii nu au putut decât răspunde afirmativ”, ar putea fi de asemenea o interpretare îndreptățită. Ce anume face ca speculația lui Otniel Bunaciu și nu a mea să fie cea mai potrivită? Nimic, este doar o chestiune de „ochelari” prin care vrem să vedem textul. De altfel, Otniel Bunaciu se leagă de un text care nu are nimic a face cu preștiința, dar ignoră pe acelea în care Hristos dă dovadă de preștiință. Spre exemplu, El prevede faptul că Petru se va lepăda de El, oferind două indicii care nu ar putea fi cunoscute acestuia decât în baza preștiinței: numărul lepădărilor (de trei ori) și momentul lepădărilor (înainte de cântatul cocoșului). De asemenea, faptul că aceluiași apostol îi prevede cu lux de amănunte moartea de martir ar fi greu de anticipat doar intuitiv.

Trebuie remarcat că atunci când Otniel Bunaciu sugerează că Biblia nu Îl descrie pe Dumnezeu având preștiință, de fapt speculează pe baza textului, spunând mai mult decât afirmă textul. Un exemplu, de data asta preluat și de dânsul este clasicul text biblic care spune: Iată, ți-am pus înainte binecuvântarea și blestemul, viața și moartea. Alege viața ca să trăiești. Împreună cu părintele care intervine și dânsul sprijinind afirmațiile, Otniel Bunaciu susține că această chemare nu ar avea sens dacă Dumnezeu ar cunoaște mai dinainte ce vor alege oamenii. Trebuie totuși spus că această chemare nu ar avea sens dacă este privită prin lentila voinței umane de tip libertarian, adică așa cum înțelege dânsul că este. Dar de fapt textul, din nou, nu spune nimic despre preștiința lui Dumnezeu, Otniel Bunaciu aduce în discuție un lucru care nu își are sensul în intenția textului. Iar în ce privește faptul că textul ar sugera o libertate a voinței de tip libertarian, din nou este speculație. În cel mai bun caz textul afirmă capacitatea omului de a alege, dar cum se face această alegere, cum funcționează voința umană când alege etc, nu se poate nicidecum deduce din text. Dacă se poate spune pe baza textului că omul poate alege într-un mod independent una dintre cele două opțiuni, pentru ca să fie dovedit libertarianismul, de asemenea se poate spune, pe baza aceluiași text, că omul poate alege una dintre cele două opțiuni în baza faptului că își dorește un lucru mai mult decât pe altul, ceea ce ar suporta teza compatibilismului. Din nou, nu pot să nu întreb ce anume dă gir unei speculații în detrimentul alteia, la fel de validă?

În legătură cu acuzația precum că poziția tradițională despre omnisciență este mai degrabă înrădăcinată în filosofie decât în Scritptură, răspund că se poate afirma la fel și cu privire la cealaltă perspectivă. Nu pot spune cu precizie care este poziția teologică a lui Otniel Bunaciu, având în vedere că declarativ nu a nuanțat-o în nici un fel, dar limbajul folosit de dânsul și ideile rezonează foarte bine cu ceea ce se numește „teismul deschis”. Nu este clar cu care dintre cele patru curente ale acestui sistem de gândire simpatizează (neștiința voluntară, neștiința involuntară, omnisciența non-bivalentă, omnisciența bivalentă), dar în ce privește ideea deschiderii lui Dumnezeu este suficient de evident. În această situație, ar trebui spus că nici această poziție nu este mai puțin sprijinită pe filosofie. Urme ale omniscienței dinamice se pot găsi la Calcidus, Cicero, Porfir, precum și la unii teologi necreștini, Ibn Ezra spre exemplu.

O perspectivă asupra predestinării și libertății umane

Așa cum spuneam, problema în esență pe care toți cei implicați în dialog încearcă să o evite este cea a predestinării, care presupune, din perspectiva acestora, anularea libertății umane. Reacția lui Tiberu Nică este una cel puțin hilară: Nu cred în predestinare, Doamne ferește! Dar, încă o dată, este nevoie să reamintesc că în cazul dânșilor libertatea umană este înțeleasă în sensul libertarianismului, adică agentul acționează independent în deciziile pe care le ia. Totuși, cititorul ar trebui să fie conștient de faptul că voința umană liberă poate fi explicată și altfel decât ca libertarianism. Compatibilismul vine cu o formulă care explică voința umană ca fiind liberă, dar diferit de libertarianism. Dacă în accepțiunea libertariană libertatea voinței constă în independență, compatibilismul susține că libertatea omului este de fapt autonomie. Deși pare aproximativ același lucru, totuși nu este, există o nuanță care face toată diferența. Voi explica în continuare.

În libertarianism, voința omului nu este cauzată de nimic, nici din exterior, nici din interiorul omului. Prin faptul că voința nu este determinată din exterior se respinge teza determinismului. Însă problema apare când libertarianistul sugerează că omul se poate ridica deasupra propriului caracter, dorințe, motivații etc. Un autor chiar formulează în felul următor: Omul posedă un prerogativ pe care unii i l-ar atribui doar lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi, atunci când acționăm, suntem un mișcător nemișcat. Prin ceea ce facem cauzăm anumite evenimente să aibă loc și nimic nu ne cauzează în vreun fel[5]. În gândirea libertariană, omul nu acționează în vreun fel din necesitate, pentru că voința umană există într-un vacuum, nefiind atinsă nici chiar de structura interioară a omului. În sensul acesta, metafizicienii libertarieni, încercând să explice comportamentul creierului, au conchis chiar că acest organ funcționează dincolo de mediul fizic, evenimentele care se produc la nivel cerebral sunt de fapt detașate. Așadar, când vorbim despre voința libertariană, trebuie evident să înțelegem această noțiune de independență a ei, explicată în sensul în care capacitatea omului de a alege nu poate fi de nici un fel cauzată de nimic din exterior, sau chiar din interior, adică de personalitate, caracter, temperament etc.

Compatibilismul, explicând voința umană ca autonomie, îmbrățișează cauzalitatea și declară că omul nu poate acționa în independență de sine, în primul rând. Libertatea este în compatibilism autonomie, pentru că omul acționează liber pentru a-și urma propriile dorințe, gânduri, pasiuni etc. Voința este deci circumscrisă ontologic, ea nu poate acționa independent de ceea ce omul este în sine. Compatibilistul susține că această voință umană izolată de restul ființei este o utopie, pentru că voința este alimentată de motivații. Adică, oricărei întrebări care cere să afle ce anume a ales un om, trebuie musai să îi urmeze întrebarea „de ce a ales omul ce a ales?”. Această a două întrebare de fapt sugerează că la baza a ceea ce omul decide se află motivații interne care determină voința într-o anumită direcție. Omul este liber, pentru că el acționează potrivit cu sine (nu aceasta este de fapt libertatea?), dar este cauzat, pentru că voința lui este determinată de factori prealabili. Nimic și nimeni din exteriorul lui nu-l poate face pe om să aleagă ceva, cel mult îl poate influența. Dar tot ce se află în interiorul omului îl determină pe acesta să ia decizii într-o anumită direcție.

Este lesne de spus care dintre cele două reflectă mai fidel spusele Scripturii. Mântuitorul spune că omul nu poate acționa decât potrivit cu propria lui inimă, el scoțând lucruri bune sau rele din vistieria bună sau rea a inimii lui. Printr-o altă analogie, El sugerează că acțiunile omului provin din natura lui, așa cum pomul bun (în esența lui) face roade bune, sau pomul rău (în esența lui) face roade rele. Nimeni nu culege smochine din mărăcini. Apostolul Pavel sugerează că Dumnezeu își poate retrage influența pozitivă din viața omului, lăsându-l să acționeze potrivit cu dorințele inimii lui păcătoase. De altfel, Dumnezeu este liber în același sens, El nu poate acționa niciodată împotriva naturii Lui. Spre exemplu, în Tit 1:2 citim că Dumnezeu nu poate să mintă. Nu poate pentru că nu vrea și nu vrea pentru că în El nu este decât adevăr. A minți ar fi împotriva naturii Lui, lucru care este imposibil, pentru că libertatea înseamnă tocmai a acționa potrivit cu ființa. Pentru Dumnezeu păcatul este o opțiune etern virtuală, dar niciodată actuală sau posibilă, pentru că este incompatibilă cu sine. De asemenea, omul își utilizează voința potrivit cu ceea ce este el. Exemplele pot continua, dar mă voi referi acum la predestinare.

Cum funcționează predestinarea dacă omul este autonom? Tocmai prin faptul că omul va lua deciziile aferente motivațiilor lui, lucru care este cuprins în planul lui Dumnezeu. Predestinarea și libertatea umană sunt angajate împreună într-o mișcare de antinomie, precum rotițele de ceasornic, care deși se învârt în direcții contrare, de fapt sunt angrenate împreună. Există un plan etern și fix care se desfășoară natural în istorie. Istoria și planul merg împreună în aceeași direcție. Să luăm un exemplu. Dumnezeu a trimis în lume pe Hristos ca să moară pentru păcatele oamenilor, plătind astfel prețul ispășirii. De fapt Scriptura spune că acesta era planul lui Dumnezeu, ca Hristos să vină în lume și să moară pentru a procura mântuirea omului. Otniel Bunaciu sugerează că acesta nu este plan, este de fapt scopul. Ei bine, Scriptura l-ar contrazice, Petru spune audienței sale astfel: ... pe Omul acesta, dat în mâinile voastre după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Ceea ce reiese din acest verset este că oamenii care l-au ucis pe Hristos au acționat potrivit cu hotărârea și preștiința lui Dumnezeu. Oricum, merg mai departe, pentru că nu acesta este neapărat argumentul meu. Aș vrea să ajung la punctul în care Caiafa, marele preot, face o afirmație surprinzătoare, urmat de un comentariu al apostolului Ioan la fel de surprinzător: Oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul? Ioan continuă spunând că asta venea de la Dumnezeu. Dar în ce sens, pentru că în mintea lui Caiafa moartea lui Hristos era necesară din motive politice, iar în mintea lui Dumnezeu moartea lui Hristos era necesară din alte motive? Cu siguranță că motivația păcătoasă a lui Caiafa nu era de la Dumnezeu, el acționa potrivit cu propriile lui interese, deci liber. Cu toate acestea, nu putem să nu surprindem că această libertate este de fapt menită să realizeze planul lui Dumnezeu.

Predestinarea nu exclude autonomia umană, din contră, o include, pentru că numai niște oameni care acționează în deplină libertate, potrivit cu propria ființă, împlinește planul lui Dumnezeu hotărât mai dinainte.

[1] Stanley J. Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling: Pocket Dictionary of Theological Therms, Wordsearc 2006, pag. 86.

[2] Benjamin H. Arbour: Philosophical Essays Against Open Theism, Routledge, New York 2019.

[3] James K. Beilby, Paul R. Eddy: Divine Foreknowledge: Four Views, InterVarsity, 2001, pag. 14.

[4] Robert E. Picirilli: Grace, Faith, Free Will: Contrasting Views of Salvation: Calvinism & Arminianism, Randall House, Nashville 2002, pag. 38.

[5] Roderick M. Chisholm: Person And Object, A Metaphysical Study, Psychology Press, 1964, pag. 12.