Suficiența Scripturii și închinarea duminicală

Recent, în spațiul virtual, am fost angajat într-un dialog cu un distins și apreciat doctor în teologie de confesiune ortodoxă, pe marginea subiectului suficienței Scripturii în gândirea protestantă. În acel dialog s-a lansat provocarea de a dovedi cu Scriptura „că trebuie să ne adunăm în fiecare duminică” însistându-se să se ofere „mărturii biblice” și pentru „fiecare” și pentru „duminică”. În cursul dialogului, provocarea s-a nuanțat cerându-se „argumente explicite că apostolii și primii creștini se adunau în mod obișnuit duminica”. Evident, prin această provocare, dorința partenerului meu de dialog a fost să demonstreze că doctrina suficienței Scripturilor mărturisită în protestantism sub egida Sola Scriptura „nu poate fi susținută până la capăt”. Așadar, provocarea mai sus amintită este prezentată ca un fel de QED în dreptul doctrinei suficienței Scripturii, un argument de facto al insuficienței Scripturii. M-am hotărât să scriu un articol în sensul acesta pentru a răspunde acestei provocări, în apărarea doctrinei suficienței Scripturii, urmând două linii de argumentație. În primul rând aș vrea să arăt că provocarea are în sine premise greșite, care duce evident la o înțelegere greșită a doctrinei protestante despre suficiența Scripturii. În al doilea rând aș vrea să arăt că, potrivit cu înțelegerea protestantă a ceea ce înseamnă suficiența Scripturii, practica adunării comune a bisericii în fiecare duminică este demonstrabilă biblic.

SUFICIENȚA SCRIPTURILOR ÎN ÎNȚELEGEREA PROTESTANTĂ: DEFINIRE

Dacă ar trebui să urmăm provocării din premisele sub care a fost ea lansată, atunci este clar că nu există decât o singură concluzie: insuficiența Scripturii. Însă se ridică întrebarea dacă sunt premisele acestei provocări în conformitate cu ceea ce protestanții mărturisesc despre suficiența Scripturilor. Așa cum voi arăta, provocarea în sine pornește nu de la premisele protestante ale suficienței Scripturilor, ci de la concluzii personale asupra acestei doctrine.

Catehismul scurt de la Westminster răspunde la întrebarea „Ce ne învață Scripturile în principiu?” astfel: „Scripturile, în principiu, învață pe om ce trebuie să creadă cu privire la Dumnezeu și care este datoria lui înaintea lui Dumnezeu.”. Pe scurt, „Scriptura este suficientă pentru credință și practică”. Această încredințare protestantă pornește de la însăși mărturia apostolică despre Scripturi. Spre exemplu, în 2 Timotei 3:15-17 citim că Scriptura poate da „înțelepciunea care duce mântuire prin credința în Hristos Isus” și că Scriptura „este de folos ca să învețe (...) pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit (sau „complet”) și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. În acest text se atestă clar că Scriptura este suficientă pentru credința mântuitoare, cât și pentru a-l învăța pe om așa încât el să fie complet pentru săvârșirea oricărei lucrări pe care Dumnezeu o cere de la el.

Dar ce înseamnă că Biblia este suficientă pentru săvârșirea oricărei lucrări cerute de Dumnezeu? Aici voi atinge problema premiselor greșite și deloc protestante de la care pleacă provocarea cu privire la închinarea duminicală. Premisa aceasta greșită este că suficiența Scripturilor înseamnă întotdeauna „texte explicite” cu privire la orice practică a bisericii. Prin texte explicite se înțelege un citat care atestă clar și negru pe alb că biserica, în învățătura apostolică, se întâlnea în fiecare duminică. Aceasta însă nu este abordarea protestantă a suficienței Scripturilor, de aceea provocarea lansată nu poate fi acceptată în termenii aceștia de nici un protestant serios, care cunoaște și înțelege doctrina suficienței Scripturilor. În continuare voi arăta că în protestantism suficiența Scripturilor nu este mânată exclusiv de mania prooftext-ului care se cere aici.

În Mărturisirea de credința de la Westminster, secțiunea 1.7 se admite astfel: „Nu toate lucrurile din Scriptură sunt la fel de limpezi în ele însele”. În paragraful anterior, aceeași mărturisire de credință susține că „tot planul lui Dumnezeu, referitor la toate lucrurile necesare pentru gloria Sa, pentru mântuirea omului, pentru credinţă şi viaţă, este fie clar proclamat în Scriptură, fie poate fi dedus, în mod necesar şi logic, din Scriptură.” Astfel, textul Mărturisirii spune că există două moduri în care Scriptura își mărturisește informațiile, explicit și implicit, sau prin deducție logică reflectând la Scriptură. În acest punct al mărturisirii se declară principiul hermeneutic reformat intitulat „analogia Scripturii”, prin care se afirmă că Scriptura se interpretează pe sine într-un proces de prelucrare a datelor ei. Matthew Barrett, comentând acest fragment din Mărturisirea de credință spune astfel: „Autorii mărturisirii Westminster au adăugat o calificare suficienței Scripturii de foarte mare ajutor în acest punct. Observați că, în timp ce Scriptura este suficientă, asta nu înseamnă că toate lucrurile sunt explicit afirmate în paginile ei. Suficiența nu înseamnă că Scriptura se adresează tuturor lucrurilor în același fel. Unele lucruri nu sunt în mod direct abordate în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie însă să credem că Scriptura nu vorbește despre aceste lucruri. Din contră, multe lucruri care țin de viață și chiar multe doctrine ale credinței sunt în mod indirect abordate în Scriptură.” (Barrett, 336).

Aș mai merge pe încă un punct de vedere, de data aceasta regăsit într-o altă Mărturisire de credință protestantă. În Mărturisirea de credință baptistă de la 1689 găsim scris astfel: „Întreaga descoperire a lui Dumnezeu în ceea ce priveşte toate lucrurile care sunt esenţiale pentru gloria Lui, în ce priveşte mântuirea omului, credinţa şi viaţa, este fie prezentată explicit, fie conţinută implicit în Sfânta Scriptură.” Samuel Waldron explică acest loc al mărturisirii îndemnându-ne să remarcăm „întâi de toate ce nu se afirmă în această definiție – ce nu înseamnă suficiența Scripturii. În mod clar, suficineța Scripturii nu înseamnă, în primul rând, că tot ce trebuie să știm despre subiectele menționate în Mărturisire este afirmat explicit în Scriptură, sau, am putea adăuga, este afirmat literal. Ce poate fi dedus printr-o logică sănătoasă din Scriptură, adică este conținut în mod necesar în ea, are autoritatea Scripturii însăși.” (Waldron, 51).

Astfel spus, premisa precum că suficiența Scripturii în privința problemei ridicate, cea a închinării duminicale, înseamnă musai un text explicit, este o pistă falsă de argumentație. Așa cum am anticipat deja, protestanții au afirmat clar că suficiența Scripturii nu înseamnă nici că toate învățăturile posedă același grad de claritate, nici nu înseamnă că metoda lor de cunoaștere este doar prin citare explicită. Din contră, afirmă că unele lucruri posedă un grad de claritate mai redus decât altele, fără se însemne că acestea nu pot fi cunoscute, din contră, ci că pot fi deduse logic din Biblie printr-o analiză hermeneutică a textele biblice care se explică și se completează reciproc. În privința clarității Scripturii, prof. dr. Beniamin Costea declară că acestea sunt pe trei nivele: „elementar (evident), examinativ și escatologic” (Costea, 34). Cu privire la cel de-al doilea nivel, autorul oferă și două texte biblice care să susțină existența acestuia (Iacov 1:25, 2 Petru 3:15-16). Că nu aparține nivelului elementar (evident), înseamnă că ceva nu poate aparține de nivelul examinativ, unde concluziile apar în urma unei analize atente a textelor biblice? Așa cum voi arăta în continuare, putem deduce din analogia Scripturii că închinarea bisericii locale primare se desfășura în fiecare duminică.

În acest punct am dorit să demonstrez că premisele de lucru ale provocării lansate de stimatul meu partener de dialog nu reflectă în nici un fel modul în care protestanții înțeleg suficiența Scripturii. John Hendryx a spus la un moment dat că „dacă nu poți prezenta poziția oponentului tău în așa fel încât aceasta să coincidă cu ceea ce crede acesta, atunci nu ai nici un drept la contestație”. De fapt, în esență, ceea ce observ deseori e faptul că oamenii nu dezbat credința altuia, ci propriile înțelegeri și concluzii asupra acestor credințe. Când se ajunge aici, dialogul este unul al surzilor, punțile de legătură sunt năruite.

SUFICIENȚA SCRIPTURILOR ÎN ÎNTELEGEREA PROTESTANTĂ: DEMONSTRAȚIE

Aș vrea să mă întorc acum la problema (provocarea) ridicată în introducere. Este Scriptura suficientă, conform accepțiunii protestante, pentru a statua închinarea bisericii în fiecare zi de duminică? Eu cred că da, iar răspunsul afirmativ poate fi dedus logic din Scriptură, atunci când punem cap la cap informațiile pe care le avem. Altfel spus, problema zilei de închinare și frecvenței cu care credincioșii sunt chemați de Scriptură să se adune împreună în această zi o plasez în al doilea nivel de claritate, cel examinativ. O să am în vedere câteva principii observate în Biblie.

Principiul comuniunii, este cel cu care îmi doresc să încep. Nu cred că se îndoiește nimeni că Scriptura este clară în aspectul acesta, adică, faptul că bisericile locale din vremea apostolilor se strângea împreună, în același loc, în același timp, pentru comuniune. În calitate de popor al lui Dumnezeu, moșteniseră de la Israel și din Scripturile Vechiului Testament chemarea aceasta de a veni împreună pentru comuniune și închinare. În sensul acesta, biserica a înțeles întotdeauna că texte biblice precum Psalmul 133:1, care descrie locuirea fraților împreună, sau chemarea Psalmului 135:1-2, unde cei strânși în Casa Domnului sunt chemați la închinare împreună, sunt adresate deopotrivă și ei. De altfel, textele descriptive prezintă strângerea împreună a credincioșilor ca un fapt. Ucenicii erau strânși împreună și stăruiau în rugăciune înainte de Cincizecime (Fapte 1:12-14), obicei care l-au păstrat și după acest eveniment (Fapte 2:46). Chiar și după ce a ieșit din cadrul iudaismului și a ajuns la celelalte neamuri, Biserica a continuat să păstreze obiceiul de a se strânge împreună pentru comuniune. Într-un text care se ocupă de problema venirii împreună a credincioșilor, apostolul Pavel face clar acest lucru când spune „vă adunați laolaltă”, „veniți la adunare” și „vă adunați în același loc” (1 Corinteni 11:17,18,20). Principiul comuniunii prin întâlniri împreună reiese evident din Scriptură. Dar, avea biserica o anumită structură a acestor întâlniri?

Principiul structurii este cel de-al doilea pe care aș vrea să îl argumentez acum. Se pune întrebarea dacă întâlnirile bisericilor biblice erau aleatorii, sau urmăreau o structură anume. În Fapte 2:42 ni se spune că Biserica din Ierusalim „stăruia în ... părtășia (koinonia) frățească”, lucru care două versete mai târziu este ilustrat și prin expresia „erau împreună la un loc”, iar în 46 ni se spune că această venirea împreună a lor avea și un aspect temporal, se petrecea „în fiecare zi”. Expresia „stăruiau” arată o anumită repetitivitate, o anumită structură a părtășiei lor. Nu se petrecea aleatoriu, ci avea o disciplină anume. E drept că textul spune că ei făceau asta în fiecare zi, însă avem aici de a face cu fazele incipiente ale creștinismului, de-a lungul timpului lucrurile se vor schimba, în sensul că principiul structurii va rămâne, dar structura va fi diferită căpătând alte forme. Acest principiu al structurii închinării creștine va fi afirmat de Pavel la finalul capitolului 14 din 1 Corinteni, când va spune că toate trebuie să se facă „cu rânduială”, căci „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Chiar dacă textul discută explicit despre ordinea și disciplina în programul liturgic al bisericii, principiul este evident valabil și pentru alte aspecte, precum cel a zilei de închinare. Acest principiu al structurii se poate deduce clar și din închinarea lui Israel, care a fost rânduită de Dumnezeu în toate aspectele ei esențiale, inclusiv zilele rânduite în acest sens. De fapt, este de bun simț să admitem că biserica, ca organizație presupune și o anumită organizare a lucrurilor, inclusiv în ce privește aspectul zilei de închinare.

Principiul zilei sfinte decurge de aici. Privind în Legea mozaică observăm că Dumnezeu a rânduit în închinarea lui Israel anumite zile care aveau o semnificație aparte. Existau zile de sărbători și exista și ziua de sabat, aceasta din urmă fiind chiar semnul Legământului sinaitic. De altfel, această zi va deveni un fel de etalon pentru aprecierea și altor zile de sărbătoarea care nu cădeau în a șaptea zi din săptămână. Spre exemplu Ziua Ispășirii este numită „o zi de sabat” (Levitic 23:32), chiar dacă nu cădea neapărat, de fiecare dată, în a șaptea zi a săptămânii (în 2020 Iom Kipur a picat într-o zi de luni). Astfel, se observă o oarecare flexibilitate și se poate percepe un principiu sabatic și pentru alte zile importante pentru închinare. Este interesant că în Psalmul 118:24 se întrevede acest lucru atunci când psalmistul spune: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!”. Despre ce zi vorbește? Am deduce că este vorba de sabat, dar versetele anterioare, 22-23 ne dau un indiciu: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii. Domnul a făcut lucrul acesta şi este o minunăţie înaintea ochilor noştri.”. Despre ce zi este vorba?

Principiul duminical apare aici, în sensul în care această zi pe care a făcut-o Dumnezeu să ne bucurăm și să ne veselim în ea este ziua în care piatra lepădată de zidari a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În Fapte 4:10-11 piatra aceasta este identificată ca fiind Hristos, zidarii fiind liderii religioși iudei, lepădarea pietrei e identificată ca fiind răstignirea lui Isus, iar punerea acestei pietre în capul unghiului corespunde faptului că Dumnezeu L-a înviat din morți. Așadar, ziua despre care se vorbește, așa cum au înțeles-o și Părinții Bisericii, este ziua în care Piatra lepădată de zidari a fost revendicată de Dumnezeu prin învierea lui Hristos. Despre ce zi este vorba? La unison, toți evangheliștii care au consemnat în scris evenimentul învierii o plasează în „cea dintâi zi a săptămânii” (Matei 28:1; Marcu 16:2; Luca 24:1; Ioan 20:1, 19). Un alt eveniment important care stabilește importanța acestei zile pentru Biserica lui Hristos este și momentul în care aceasta ea ființă, în ziua Cincizecimii, tot în prima zi a săptămânii (Fapte 2:1). Cele două evenimente definitorii, învierea lui Hristos și înființarea bisericii, vor ajunge să cântărească și în ce privește ziua închinării, aceasta fiind de fapt ziua în care noul popor al lui Dumnezeu este chemat să se bucure și să se veselească. În Fapte 20:7 observăm că în Troa Pavel s-a întâlnit cu ucenicii în această zi, pentru ca în 1 Corinteni 16:1-2 aflăm că această zi era deja o rânduială pentru toate bisericile Galatiei, inclusiv în Corint.

Până aici am înțeles că sub principiul comuniunii biserica avea întâlniri, stângeri laolaltă, sau adunări. Sub principiul structurii deducem că aceste întâlniri nu erau aleatorii și că biserica respecta și un aspect formal. Acest aspect formal trebuie să fi inclus și o zi anume, principiul zilei sfinte observându-se atât din închinarea lui Israel, cât și din faptul că este anticipată o zi specială care va veni. Această zi special făcută de Dumnezeu întru bucuria și veselia ucenicilor este duminica, ziua întâi a săptămânii, datorită învierii lu Hristos și a înființării bisericii la Cincizecime. Principiul duminical se observă în cele două texte descriptive din care se deduce că a fost încorporat de biserică. Însă, putem afirma pe baza Scripturii că biserica se întâlnea în fiecare duminică?

Principiul frecvenței săptămânale se poate deduce din câteva texte biblice, dacă suntem de acord că trebuie să fi existat o anumită structură în ce privește întâlnirea bisericii duminica. Așa cum spuneam când vorbeam despre principiul structurii, stăruința credincioșilor în părtășia frățească (Fapte 2:42) trebuie să fi rămas implementat în biserică într-o anumită formă, adică stăruința aceasta trebuie să se fi manifestat cumva. Pornim de la ideea precum că Biserica Primară s-a născut în iudaism, de unde a preluat câteva forme culturale cu privire la închinare, mai ales când lucrarea Evangheliei ajunge în diaspora. Credincioșii, mai ales cei iudei, ajunși în afara contextului templului, trebuie să fi emulat cultura sinagogii iudaice, acesta fiind cel mai la îndemână model pe care îl aveau la dispoziție. Da fapt, În Iacov 2:2, când autorul spune „căci, de pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur ...”, cuvântul folosit pentru „adunare” este „sunagoge” (sinagogă). Expresia oferă o imagine a faptului că bisericile locale au preluat, cel puțin parțial, modelul sinagogilor. Se poate trage concluzia că aceste biserici aveau adunări săptămânale, după modelul sinagogilor, dar în ziua de duminică, după rânduiala pe care o vedem la Pavel? Majoritatea interpreților Scripturii înțeleg că duminica funcționa pentru creștini după principiul sabatic al sinagogii, ei întâlnindu-se săptămânal pentru închinare comună, după modelul Domnului care după obiceiul Lui intra în sinagogă (Luca 4:16). Spre exemplu, Ignatie Teoforul care a fost contemporan cu apostolii, vorbind despre „rânduielile cele vechi” (adică apostolice), spune că creștinii care se ghidează după ele sunt învățați „să nu mai țină sâmbăta, ci duminica”. Când Ignatie spune „să țină”, face referire la modelul de ținere a sabatului iudeilor care este acum transferat duminicii. Așadar, duminica, după modelul sabatului, devine noua zi de închinare a creștinilor, rânduiala incluzând și frecvența săptămânală.

CONCLUZIE

Scriptura este suficientă pentru a afirma faptul că rânduiala biblică și apostolică pentru închinarea bisericii presupune întâlniri săptămânale pentru părtășie în ziua de duminică. Însă suficiența Scripturii pentru această practică nu presupune faptul că nu poate fi verificată și confirmată din surse exterioare. Spre exemplu, în Didahia (sau „Învățătura celor 12”), scriere datată de mulți în primul secol creștin, deci contemporană cu unii apostoli, în capitolul 14:1 confirmă această ipoteză subliniind care este tradiția apostolică: „Când vă adunați în Duminica Domnului frângeți pâinea și mulțumiți ...” . Epistola lui Barnaba 15:9 de asemenea susține această practică când spune „De aceea ţinem ziua a opta ca pe o zi a bucuriei...”. Când cele două documente amintesc duminica, ca ziua frângerii pâinii și o zi a bucuriei, cu siguranță că face referire la întâlniri regulate, săptămânale, nu în duminici aleatorii, concluzie care sprijină mărturia Scripturii în acest sens. Aceste texte nu fac altceva decât să încuviințeze ceea ce se poate deduce din textele biblice. Există mărturii creștine care vin din secolul 2 care de asemenea confirmă acest lucru, iar Conciliul din Laodiceea (363) are autoritate reglementară, confirmând și legalizând practic prin decret ceea ce poate fi dedus din Scriptură că se practica și credea, încă de la începuturile creștinismului.

BIBLIOGRAFIE:

https://danutm.files.wordpress.com/2011/03/confesiunea-de-la-westminster6.pdf

Matthew Barrett: God's Word Alone, Zondervan, Grand Rapids 2016, pag. 336.

https://gtgospel.files.wordpress.com/2010/05/marturisirea-de-credinta-din-anul-1689.pdf

Samuel E. Waldron: O Expunere asupra Mărturisirii de Credința Baptiste de la 1689, Făclia, Oradea 2016, pag. 51.

Beniamin Costea: Hermeneutică (Curs), SBBT, Slatina 2020, pag. 34.

https://vreaumantuire.files.wordpress.com/2009/06/psb-01-scrierile-parintilor-apostolici.pdf

https://cezarsalahor.wordpress.com/2008/07/07/didahia/

https://idoc.pub/documents/evanghelii-apocrife-epistola-lui-barnaba-j3noox0q6end