Doctrina despre Trinitate (partea 1: limbaj și definiție)

Înainte de a formula o definiție a Trinității, ar trebuie spus ceva despre putința limbajului omenesc. Doctrina despre Sfânta Treime este una dintre cele trei mari doctrine ale creștinismului pe care, cel puțin în parte, le-am putea încadra la capitolul paradoxuri creștine. Prin paradox se înțelege „situația în care două idei, elemente, fenomene etc., deși ar trebui să se excludă reciproc, coexistă”. Prin invocarea paradoxului nu căutăm justificarea unei doctrine care este evident că nu este perfect articulată, ci recunoașterea smerită a limitărilor noastre umane, în mod deosebit ceea ce privește limbajul. Augustin spunea că demersul lui teologic de a explica pe Dumnezeu ca Sfântă Treime se asemăna cu acel copil care a săpat o groapă pe malul oceanului, apoi încearcă să mute toată vastitatea de apă în acea groapă. Cu toate acestea, un astfel de demers teologic este necesar și se impune chiar, din mai multe puncte de vedere. Mircea Dumitru, filosof și profesor de logică la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din București, spunea astfel: Și noi în ultimii 20-30 de ani am pus nu sub semnul îndoielii, ci al întrebării, dacă coerența este justificată, dacă n-ar fi fertil pentru cunoaștere să acceptăm, să îmbrățișăm și contradicția. În sensul acesta, cunoașterea adevărului nu presupune doar consecvență logică, ci uneori și tensiuni create între enunțuri adevărate. Adevărul este cert atunci când îl putem articula cu o exactitate matematică, 1=1, dar nu înseamnă că este musai fals dacă această propoziție presupune și că 1=3, că tot e vorba despre Trinitate. Dialetheia, cum se mai numește acest concept care presupune adevăruri contradictorii, este, într-o oarecare măsură și într-o notă amuzantă, ceea ce filosoful austriac Ludwig Wittgestein numea cucuiele minții. Când rațiunea se lovește de limite, știi că nu poți explica adevărul decât parțial și imperfect. Lucrul acesta este perfect compatibil cu ceea ce spunea și apostolul Pavel în 1 Corinteni 13:9: Căci cunoaștem în parte și (de aceea) și prorocim în parte... Doar pentru că o explicație este parțială și are neajunsuri nu înseamnă că nu este bună, sau nu este necesară. Din contră, este necesară atâta vreme cât este singura care relevă adevărul.

Însă îmbrățișarea adevărului dialectic, paradoxul sau dialetheia în privința doctrinei despsre Treime nu este necesar doar pentru că este fertil pentru cunoaștere. Este necesar și pentru că este impus de denaturările apărute. În sensul acesta, doctrina despre Trinitate apare ca o teologie de natură apologetică, formularea ei a căutat contracararea unor deviații. Doctrina despre Treimea Sfântă este frământată în revelația scrisă, dar coaptă în cuptorul controverselor primelor veacuri. Principalii protagoniști care au participat la formularea ei și-au recunoscut limitările de expunere, dar au recunoscut și nevoia de a răspunde la erori. Ilarie de Poitiers, un teolog din secolul 4, într-o scriere intitulată Despre Trinitate spunea: Eroarea altora ne obligă să greșim prin îndrăzneala de a exprima în cuvinte omenești niște adevăruri care ar trebui să rămână ascunse în venerația tăcută a inimii. De asemenea, Augustin mărturisea și el că „din pricina sărăciei vorbirii în fața unei probleme atât de mari”, unele cuvinte au fost impuse, „nu pentru a exprima ceea ce este, ci doar pentru a nu rămâne muți în ce privește modul în care Tatăl, Fiul și Duhul sunt trei”. Vasile cel Mare remarca și el că „taina inefabilă” e subiectul meditației minții care „generează (astfel) o înțelegere mai presus de înțelegere a neînțelesului divin”, de aceea, în mod normal se cade să tăcem și să nu vorbim despre ea. Dar, continuă Vasile, când cineva se încumetă să vorbească și astfel apar ereziile, „teologul rupe acest văl al tăcerii pentru a da răspunsul ferm al Bisericii față de răstălmăcirea adevărului”. Așadar, există o modestie teologică la acești învățători ai bisericii când vine vorba despre Sfânta Treime. Ei își acceptă limitările, recunosc că în mod normal nu ar trebui să vorbească despre lucruri care sunt mai presus de noi, dar în același timp este necesar să dea un răspuns atunci când apar abuzuri și reprezentări care deformează adevărul. La fel aș dori și eu să admit că orice discuție despre Sfânta Treime trebuie să reflecte deopotrivă smerenia de a accepta limitările de limbaj și neputința de a exprima totul cu maximă coerență logică, dar și necesitatea de a formula propoziții prin care adevărul despre Trinitate să fie surprins parțial. Aș încheia această introducere printr-un citat al predicatorului britanic Charles H. Spurgeon, care spunea astfel: Omul care într-un mod morbid dorește să posede un crez consistent în sine, un crez în care toate lucrurile se potrivesc și care formează un fel de puzzle chinezesc, sunt apți pentru a-și îngusta sufletul. Cei care vor să creadă doar ceea ce pot reconcilia logic, în mod necesar vor respinge mult din ceea ce este revelație divină.

Acum, să dăm o definiție a trinității. Această definiție conține afirmații pozitive, dar și afirmații negative. Teologii numesc aceste formulări katafatism (via positiva) și apofatism (via negativa), adică ceea ce face posibilă cunoașterea Sfintei Treimi sunt propoziții ce afirmă ceva și propoziții care neagă ceva cu privire la Dumnezeu. Altfel spus, ce este Sfânta Treime și ce nu este ea, ce o caracterizează și ce nu o caracterizează. Vom vedea că apofatismul are menirea de a pune limite înțelegerii pozitive despre Dumnezeu. Am încercat să dau cea mai succintă și simplă definiție, care de altfel nu îmi aparține, ci este definiția dată în Crezul Atanasian care a statuat formularea finală a ceea ce teologia ortodoxă pretinde. Iată definiția: Ne închinăm unui singur Dumnezeu în Trinitate (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) și Trinității în unitate, fără să confundăm persoanele și fără să divizăm substanța. De observat afirmațiile pozitive: un singur Dumnezeu în Trinitate și Trinitate în unitate. De remarcat totodată și limitările de interpretare impuse prin expresiile negative fără confundarea persoanelor și fără divizarea substanței. Astfel, Trinitatea înseamnă o singură Ființă divină numită Dumnezeu, în trei persoane distincte numite Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, care sunt coeterne, coegale, cosubstanțiale, care nu pot fi confundate, amestecate, divizate. După cum spuneam, definiția e clară în afirmațiile ei, dar nu înseamnă că e simplă.