Imago Dei (partea 1: Substanțialismul)

„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său...” (Geneza 1:27). Steven Young celebra conceptul ImagoDei ca unul care în esență stabilește demnitatea umană în eșantioanele existenței omului, de la drepturi civile, la egalitate socială și chiar implicații în economie. Cu siguranță că filosofia iudeo-creștină Imago Dei e una definitorie pentru societatea actuală, lucru care poate fi observat și la o scurtă trecere în revistă a gândirii, culturii și politicilor care conduc azi lumea. Însă, așa cum sugera autorul mai sus amintit, „în ciuda faptului că acest concept este unul folositor, nu toți au căzut de comun acord, în particular, asupra definiției”1. Așadar, scopul acestui studiu e trecerea în revistă a acestui concept cu posibilele definiții teologice.

Probabil că cea mai cunoscută dintre perspective este cea a substanțialismului, care mai poartă și numele de structualism. Ceea ce afirmă această poziție este că în structura sa interioară, adică în substanța ființei sale (sufletul), omul posedă calități unice între ființele vii, pe care, prin actul creației, Dumnezeu le-a împărtășit doar acestuia. Astfel, Dumnezeu a dat omului unicitate între cele create, el posedând aspecte ale Ființei divine pe care nici o altă creatură nu le mai posedă. Dintre aceste calități unice care îl fac pe om să posede chipul și asemănarea cu Dumnezeu sunt: voința, emoția, rațiunea, creativitatea etc2. Trebuie spus că această interpretare este în speță una filosofică și a reprezentat înțelegerea conceptului vreme de mai bine de 20 de secole de teologie.

Printre primii care au generat această înțelegere au fost teologii platonicieni, primul dintre ei fiind Philo din Alexandria. Pentru el Dumnezeu nu poate poseda trup, de aceea Imago Dei trebuie că este o chestiune spirituală în esență3. În sensul acesta, Philo nu a considerat că omul e în sine imaginea lui Dumnezeu, ci că el a fost făcut „după chipul Său”, conform textului biblic4.

În teologia creștină, cel care avea să revoluționeze această perspectivă urma să fie Augustin, în secolul IV d.H. Pentru Augustin chipul lui Dumnezeu se reflectă în sufletul rațional și posedă trei aspecte: memoria, intellectus, voluntas (memoria, intelectul, voința). Paradigma teologului este una trinitariană, el înțelegând că devreme ce Dumnezeu este Trinitate, trebuie ca structura umană să respecte acest model. Astfel, Augustin spunea că „voința unește ceea ce se află în memorie cu ceea ce apare înaintea ochiului minții prin concepție”5. Altfel spus, după chipul lui Dumnezeu, ființă triunică, voința este unită cu memoria și rațiunea.

Mai mult timp modelul lui Augustin este cel care a rămas de referință. În Evul Mediu s-au adus unele contribuții asupra conceptului Imago Dei, prin aportul adus de Toma Aquinul. Acesta, pe urmele lui Irineu din Lion, care articula printre primele idei despre Imago Dei, a considerat că există o diferență între chipul lui Dumnezeu și asemănarea lui Dumnezeu. Textul din Geneza 1:26 declară că Dumnezeu a spus „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea noastră”. Teologii mediavali, în frunte cu Toma, au considerat că acest text face referire la mai mult decât un paralelism lingvistic, ci la două categorii distincte. Chipul lui Dumnezeu este o asemănare înnăscută cu Dumnezeu, iar asemănarea cu Dumnezeu la atributele morale care au fost pierdute de om odată cu căderea în păcat. În acest sens, Toma susținea că asemănarea cu Dumnezeu este în curs de realizare, când omul își actualizează potențialul interior, adică chipul lui Dumnezeu din el. Astfel, el a creat trei situații Imago Dei. În prima, Imago Dei înseamnă doar capacitatea universală a omului de a-L înțelege și iubii pe Dumnezeu. În a doua, Imago Dei se reflectă când omul Îl iubește pe Dumnezeu, dar nu într-un mod perfect. În a treia, Imago Dei înseamnă când omul ajunge la asemănare completă cu Dumnezeu, adică atunci când Îl iubește Dumnezeu așa cum este iubit de El6.

Teologii protestanți au preluat în mare ideile deja existente. Cea mai bună sinteză poate fi cea făcută de Martin Luther în Catehismul Mare, articolul 114, când spune că „omul a pierdut chipul lui Dumnezeu când a căzut în păcat”7. Deși teologii protestanți nu au fost în total acord dacă „a pierdut” face referire la pierderea definitivă, sau alterare, în mare se recunoaște că în Hristos, care e chipul Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1:15), omul este restaurat.

1Steven Yong: Imago Dei, A theological Study of the Divine Image, Schreiber Verlag, Heidelberg 2021, p.16-17.

2Stanley Grenz, David Guretzki, Cherith Fee: Pocket Dictionary of Theological Terms, Wordsearch 2006, p.63.

3Trebuie remarcat faptul că după secolul 20 interpretarea liberală a considerat că în Geneza, fiind scrisă în context religios materialist, unde divinitatea posedă trup fizic, autorul biblic trebuie să fi făcut referință la Imago Dei și în această privință. Evident, pentru acești teologi Scriptura trebuie interpretată ca material mitologic, posedând carateristicile mitologiilor creaționiste contemporane Genezei. Dintre acești teologi s-au remarcat Noldeke, Gunkel, Skinner etc. Pentru o trecere în revistă a perspectivei liberale, care nu va fi abordată aici, perspectivă care susține acest tip de substanțialism care include și aspectul fizic, vezi Yong (Imago Dei, p.23-25).

4Philo: The Works of Philo, Vol. 5, traducere C.D. Yonge, Peabody, Hendrickson 1993, pag. 247.

5 Augustine: De Trinitatae, tradus de Arthur West Haddan din "Nicene and Post-Nicene Fathers, Vol. 3." Editat de Philip Schaff. Buffalo, NY: Christian Literature Publishing Co., 1887, pag. 26.

6https://www.newadvent.org/summa/2093.htm

7Geoffrey Kirk: Without Precedent, Wipf and Stock, Eugene 2016, pag. 122.