Imago Dei (partea 2: relaționismul)

Dacă substanțialismul înțelege conceptul Imago Dei ca un set de proprietăți pe care Dumnezeu le împărtășește cu omul, relaționismul este interpretarea care propune o capacitate pe care omul o moștenește de la Creator, și anume, capacitatea de a relaționa. Adepții relaționismul spun că în contextul său, Geneza 1:27 face referire la Imago Dei ca pluralitate: ... l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut1. Calitatea de a relaționa nu este unică omului, animalele posedă această calitatea de asemenea, dar nu în sensul uman. Potrivit Bibliei, bărbatul și femeia culmină într-o uniune spirituală unică între ființele create, lucru care exprimă natura lui Dumnezeu. Această perspectivă teologică a fost exprimată destul de recent, însă doi teologi sunt reprezentativi în ce privește articularea ei.

Karl Barth susține că Geneza 1:26 trebuie interpretat din perspectiva pluralității. Dumnezeu se referă la sine folosind pluralul „chipul Nostru” și „asemănarea Noastră”. În acest sens, argumen-tul este că imago are de a face cu pluralitatea persoanelor, de aceea „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său ... parte bărbătească și parte femeiască” (Geneza 1:27). Barth sugerează că în pluralitatea divină subliniată prin „nostru/noastră” se stabilește o relație „eu-tu”, care este apoi transmisă în cadrul relației dintre bărbat și femeie. „Omul este creat în directă corespondeță cu acest tip de relație și diferențiere din Dumnezeu însuși”2. Doar în cadrul umanității acest tip de relație, care se găsește în Dumnezeire, poate fi replicat, restul creației nu posedă o astfel de capacitate. Pentru Barth, Imago Dei nu poate fi limitat doar la aspectul antropologic, interiorizat, ci, din contră, are de a face cu exteriorul omului, cu modul unic și special în care el este capabil să relaționeze cu celălalt, la un nivel similar naturii relației în Trinitate. Această capacitate îi dă omului posibilitatea să relaționeze cu Dumnezeu și să relaționeze unul cu celălalt. Într-un cuvânt, Imago Dei înseamnă comuniune.

Un alt teolog care a contribuit la definiția relaționistă a Imago Dei este Emil Brunner. Diferența dintre el și Barth constă în faptul că în timp ce ultimul pleacă de la relația intra-Trinitariană, cel de-al doilea pornește de la însăși actul creației ca fiind ad extra3. Faptul creației e pentru Brunner un mod în care Dumnezeu se orientează spre exterior. Astfel, când Dumnezeu creează pe om, el îl înzestrează pe om cu această capacitate unică de se orienta la celălalt, pe care El o posedă. Nu există o contradicție între Barth și Brunner, ci doar un mod de a porni argumentația.

Din perspectiva relaționistă, căderea omului în păcat presupune alterarea acestei capacități a omului de a relaționa potrivit cu paradigma divină. Nu doar că relația omului cu Dumnezeu este afectată, dar și relațiile din cadrul umanității. În Hristos, Imago Dei este recuperat, în sensul în care omul este restaurat în relația sa cu Creatorul, dar și prin faptul că în El relațiile umane sunt vindecate, diferențele sociale, de gen, rasiale etc, care sunt reflecția păcătoșeniei umane, fiind eliminate. Concepția relaționistă Imago Dei a contribuit mult la definirea teologiilor sociale.

Pentru a citi articolul precedent, despre interpretarea substanțialismului asupra conceptului Imago Dei, accesează aici: Imago Dei (partea 1: substanțialismul)

1C. Stephen Evans: Pocket Dictionary of Apologetics and Philosophy of Religion, Wordsearch 2006, p.58.

2Karl Barth: Church Dogmatics, T&T Clark, New York 200, 3:1, pag. 187.

3Joan E. O Donovan: Man in the Image of God, SJT, 39, numărul 4, 1986, pag. 450.