Împăratul Tău vine la tine!

O tradiție creștină care originează de prin secolul 4 d.H. este inaugurarea celebrării săptămânii patimilor Domnului Isus Hristos cu ziua de duminică numită și „duminica palmierului”, sau „duminica floriilor”, așa cum este ea cunoscută în poporul român. Această zi de sărbătoare evocă momentul în care Mântuitorul a intrat în Ierusalim, ca în final, în cursul acelei săptămâni, să fie răstignit și apoi înmormântat, iar apoi să fie înviat din morți prin puterea lui Dumnezeu. Istoria ne consemnează că în liturghia specifică acestei duminici, credincioșii din secolul 4 veneau la procesiune cu ramuri din copaci pentru a reface parțial cadrul și atmosfera evenimentului istoric, cântând totodată imnul intitulat „Osana”, care a fost cântat de către oamenii care au ieșit în întâmpinarea lui Hristos când acesta a intrat în Ierusalim. În unele biserici din România încă se practică această tradiție atunci când credincioșii vin la închinare în această zi. Pentru o mai bună imagine a evenimentului original, haideți să citim împreună pericopa evanghelică în care este redat acest eveniment. Voi citi din Evanghelia după Ioan, de la capitolul 12, versetele 12 până la 16.

„A doua zi, o gloată mare, care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!”Isus a găsit un măgăruş şi a încălecat pe el, după cum este scris:„Nu te teme, fiica Sionului; iată că Împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe.” Ucenicii Lui n-au înţeles aceste lucruri de la început, dar, după ce a fost proslăvit Isus, şi-au amintit că aceste lucruri erau scrise despre El şi că ei le împliniseră cu privire la El.”

Evanghelistul Ioan ne spune că era multă lume venită la Ierusalim cu ocazia aceea, pentru că urmau să prăznuiască Paștele, adică sărbătoarea în care evreii își aminteau de eliberarea lor din robia egipteană prin robul lui Dumnezeu Moise. Era și încă este una dintre cele mai importante sărbători ale iudaismului, de aceea trebuie să ne închipuim că cetatea era ticsită de oameni. În vremea aceea Isus câștigase foarte multă popularitate, în primul rând datorită minunilor pe care le săvârșise, apoi ca învățător și profet de la Dumnezeu. În capitolul anterior, capitolul 11 din Evanghelia după Ioan, El îl înviase pe prietenul său Lazăr, iar textul ne spune că lucrul acesta L-a făcut pe de-o parte apreciat între oameni, iar pe de altă parte detestat de conducătorii religioși ai vremii. Capitolul 11 se termină cu următoarea consemnare: Paştele iudeilor erau aproape. Şi mulţi oameni din ţinutul acela s-au suit la Ierusalim, înainte de Paşte, ca să se curăţească. Ei căutau pe Isus şi vorbeau unii cu alţii în Templu… (Ioan 11:55-56). Oamenii erau în așteptare, iar atunci când au auzit că se apropie de cetate au ieșit în întâmpinarea Lui. Totuși, au făcut lucrul acesta într-un mod special, lucru care atesta că oamenii aceștia Îl considerau Împăratul lor. Nu voi intra în detalii de natură istorică, dar un studiu chiar și succint al procesiunilor de întâmpinare din anti-chitate va scoate la iveală că Isus a fost recunoscut și proclamat ca împărat. Oamenii aduseseră ramuri de palmier pe care le așezau în calea lui, așa cum Cezarilor victorioși li se presărau flori înainte carului de război care îi transportau în orașul Roma. Mai mult, așa cum obișnuiau și romanii, mulțimea din cetate striga cu patos declarând roialitate lui Isus. „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!”, o proclamație parțială din Psalmul 118 pe care evreii conisderau că se aplică celui care era împăratul lui Israel, David, dar și lui Mesia, împăratul pe care ei Îl așteptau să vină. În final, un alt aspect interesant al textului este faptul că Isus a intrat în Ierusalim călare, așa cum obișnuia să facă orice domnitor al vremurilor când se întorcea victorios în uralel mulțimii în cetatea de scaun. Spre deo-sebire însă de aceștia, Isus nu a călărit un cal, ci un măgar. Este o deosebire fundamentală, pentru că în acele vremuri calul era socotit animal de război, echivalentul hammer-urilor de luptă de azi. Măgarul era însă animalul de povară folosit în general de cei mai mulți dintre oameni pentru întrebuințările lor de călătorie. Imaginea războinicului călare pe cal impunea mulțimii forță, putere, autoritate și inducea un respect inspirat din teamă. Imaginea lui Isus, calare pe un măgar inducea însă altceva: blândețea și smerenia Sa, nu teama. De aceea și textul invocă o profeție biblică străveche: Isus a găsit un măgăruş şi a încălecat pe el, după cum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului; iată că Împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe.” Împăratul călare pe un măgar nu inspiră teama, de aceea se cere „nu te teme!”.

Ei bine, la această profeție aș vrea să mă opresc puțin pentru că ea are forța de a prezenta unicitatea lui Hristos ca împărat, în contrast cu ceilalți împărați. Se găsește în Zaharia, capitolul 9, la versetele 9 și 10.

„Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe. Voi nimici carele de război din Efraim şi caii din Ierusalim, şi arcurile de război vor fi nimicite. El va vesti neamurilor pacea şi va stăpâni de la o mare la cealaltă şi de la râu până la marginile pământului.”

Zaharia a trăit în vremea construcției celui de-al doilea templul din Ierusalim, când o a parte din poporul Israel s-a întors din exilul în care a fost dus de Nebucandețar, regele Babilonului. În vremea când evreii încă trăiau în exil, în regatul Medo-Persan care cuceriseră pe babilonieni între timp, s-a dat un edict prin care aceștia erau lăsați să revină în țara lor de baștină și să reconstruiască Ierusalimul și Casa Domnului. Însă ei trăiau mereu sub amenințarea altor neamuri vrăjmașe. În capitolul 9 sunt menționați asirienii, precum și alte națiunii și cetăți din jurul Israelului, care erau mereu o amenințare pentru evrei. În acest context de nesiguranță, incertitudine, pericol și frică în care trăia poporul lui Dumnezeu din vechime, Zaharia, proroc inspirat de Duhul Sfânt, aduce poporului un mesaj al speranței. El prevestește vremea în care Dumnezeu va veni la ei „neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar”. Acesta va instaura pacea, așa cum spune versetul următor, va distruge armele războiului, carele de luptă și caii care le trag, precum și arcurile de război. Pacea pe care El o aduce se întinde peste neamuri, până la marginile lumii. De aceea, poporul lui Dumnezeu, la auzirea acestei vești bune-i chemată să se bucure și să se veselească.

Nu a existat o perioadă propice în istoria poporului Israel în care această speranță mesianică să fi nutrit mai bine în sufletele evreilor ca aceea în care Isus a venit pe pământ. De sute de ani nu au mai cunoscut idenpendența ca națiune, rând pe rând imperiile s-au succedat în supunerea lor sub sceptrul lor de fier. Babilonul, Medo-Persia, Grecia și acum Imperiul Roman au apăsat asupra lor cu putere, cu biruri, cu brutalitate, cu un regim totalitar, furându-le evreilor libertatea, rodul muncii, demnitatea și bucuria. Nici o încercare de a scutura jugul lor nu a funcționat cu adevărat, de fiecare dată sfârșeau înfrânți, revenind sunt aceiași cotropitori. Sărbătoarea Paștelor era un context liturgic în care ei își aminteau de izbăvirea pe care le-a dat-o Dumnezeu din Egipt cu vreo două milenii în urmă, episod care realimenta în inimile lor speranța aceasta a profeției lui Zaharia: că Domnul va reveni și va da poporului eliberare, va restaura națiunea și din Ierusalim se va întinde domnia păcii lui Mesia peste toate neamurile, până la marginile pământului. Și iată, această speranță s-a reaprins chiar în pragul sărbătorii Paștelor, când acest tâmplar din Galileea, cunoscut în popor pentru minunile Lui, confirmat ca Mesia prin actele lui supranaturale, vindecări, exorcizări, învieri, vine în Ierusalim. Este primit ca Împăratul lui Israel, cel în jurul căruia se va concentra toată nădejdea oamenilor pentru redobândirea păcii în Israel și recâștigarea autonomiei lui.

Și totuși... Și totuși aceiași oameni aveau cinci zile mai târziu, din aceeași gură care striga acum „Osana”, să îl condamne pe acest împărat urlând cu toată ura de care este capabil un om „Răstignește-l!”. Ce a ratat Israel? Ce putem rata noi? Iudeii l-a recunoscut pe Isus ca Mesia, Împăratul lui Israel care avea să aducă pacea peste orașul păcii, căci asta înseamnă cuvântul Ierusalim (Yerușalem). Dar așteptările lor erau de natură politică, iar imaginea lor despre acest Mesia era aceea a unui lider politic și militar, care va scutura Israelul de jugul roman și va instaura un regat al păcii din Ierusalim care se va întinde peste toată lumea. Așteptau un nou David care să domnească, dar și mai puternic, un nou Moise care să aducă eliberare cu puterea supranaturală a lui Dumnezeu, dar mai puternic decât primul. Când au văzut că Isus posedă aceste puteri, că face minuni, că poate să îi hrănească în mod supranatural înmulțind pâinile și peștii, că poate să vindece pe Israel de orice boală, că are putere peste vânturi și mare, peste puterile demonice, că poate să aducă la viață morții, au recunoscut că acesta este Cel pe care Îl așteptau, Mesia, Împăratul lui Israel care avea să le împlinească năzuințele lor. Curând aveau să fie dezamăgiți, căci nu avea să se ridice la nivelul așteptărilor lor, Îl vor regăsi pe acest Isus slab, vulnerabil, nu un lider militar, nu un conducător puternic. Chiar și speranțele ucenicilor aveau să se înnăbușe la cruce, când Isus avea să fie răstignit. Pentru acești iudei Isus avea să fie un alt Mesia eșuat, așa cum fuseseră alții înaintea Lui.

Însă evanghelistul Ioan avea dreptate, Isus este acel Împărat mult așteptat și promis de Dumnezeu, care va instaura o domnie a păcii de la o margine la alta a pământului. El este Acela pe care Îl anunța profetul Zaharia. În El s-au împlinit formal cuvintele „Iată Împăratul tău vine la tine călare pe un măgăruș” și tot în El este și împlinirea năzuinței păcii. El aduce pacea, dar nu așa cum se așteptau iudeii și nici la timpul pe care ei îl așteptu, poate că de multe ori nici în maniera în care noi am vrea ca El să facă lucrurile. Isus nu dezamăgește, programul lui Dumnezeu nu se schimbă, dar noi oamenii suntem dezamăgiți pentru că de multe ori așteptările noastre mesianice nu sunt în conformitate cu mesianismul lui Isus Hristos. Am vrea o lume vindecată, am vrea o lume fără boală, fără pandemie, fără lupte și războaie și vrem ca El să facă asta acum și aici, de aceea când nu ni le dă suntem dezamăgiți de El. În speță, nu suntem cu nimic mai prejos decât acei iudei care fiindu-le trădate așteptările, după cinci zile după ce L-au recunoscut pe Isus ca Hristos al lor au fost gata să renunțe la El atârnându-l pe o cruce. Și totuși El este acel Împărat.

Aș vrea să vorbesc puțin acum despre cum a împlinit Hristos profeția din Zaharia, acea profeție în care este anunțată pacea de la un capăt la altul al lumii. Unul dintre aspectele care țin de profeție este faptul că oamenii aceștia au văzut lucrurile ca un clișeu fotografic, un bliț care s-a aprins pe moment scurt, au întrezărit ceva, dar nu au avut deplină lumină asupra cum se va întâmpla acel lucru. Zaharia a văzut că Domnul va vizita Ierusalimul, lucrul care s-a întâmplat în duminica aceea a floriilor, și a anunțat că El va aduce pacea în lume. Totuși, împlinirea acestei profeții în Hristos Isus este mai amplă. Ea parcurge cel puțin două etape, unii ar spune chiar trei. Nu vreau să intru în dispute teologice, de aceea mă voi opri să menționez doar două etape ale împlinirii atât a profeției lui Zaharia, cât și a tot ceea ce implică acest eveniment istoric din viața lui Isus pe care îl celebrăm azi sub numele de „duminica floriilor”, sau „intrarea Domnului Isus în Ierusalim”. Prima etapă are de a face cu împlinirea în esență, cea de-a doua cu împlinirea deplină. Teologii numesc acest concept „deja și totuși nu încă”, prin care se arată că Isus a împlinit deja condiția esențială pentru realizarea păcii, dar aspectul final și deplin nu este încă realizat.

În ce privește aspectul esențial, Hristos este Împăratul care a venit în lume pentru a îndeplini condiția esențială a păcii. Păcatul omului este motivul pentru care lumea este locul care este, plin de conflicte și de lupte. Dacă ne întoarcem la cartea Geneza, în locul în care este redată narațiunea despre cădearea în păcat a lui Adam și Evei, observăm că atunci când cei doi au nesocotit porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului a avut loc o rupere în relația lor cu Creatorul lor, dar și o înstrăinare unul față de celălalt. Ei s-au ascuns unul de celălalt pentru că au constatat că erau goi și s-au ascuns de Dumnezeu printre pomii din grădina Edenului. De aici încolo urmează o istorie în care omul, înstrăinat de Dumnezeu, va lupta împotriva semenului său. Lucrul acesta se vede chiar din generația ce va urma lui Adam și Evei, când avem de a face cu prima crimă din istorie, Cain ucigându-l pe Abel. Lupte, certuri, scandaluri, războaie, conflicte, genocidul, Holocaustul etc, toate își găsesc rădăcina în acest fapt, că omul păcătos și alienat de Dumnezeu va lupta împotriva aproapelui său. De aceea, realizarea păcii nu poate fi posibilă decât dacă în primul rând este rezolvată în esență această problemă a păcatului. Omul trebuie readus întâi într-o relație armonioasă cu Dumnezeu, pentru ca apoi să poată fi adus într-o relație armonioasă cu cel de lângă el. Ambele aspecte sunt realizate pe deplin la crucea lui Hristos, prin jertfă. Hristos a intrat în Ierusalim ca Împărat al păcii, pentru a îndeplini această condiție esențială a împlinirii păcii. Păcatul e îndepărtat, cauza esențială a relațiilor frânte cu Dumnezeu și între oameni e rezolvată.

Apostolul Pavel vorbește despre Hristos ca mijloc pentru realizarea păcii cu Dumnezeu și totodată între oameni. În Coloseni 2, versetele 19-22 citim: Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte... Textul ne spune clar că Hristos fiind înălțat pe cruce, între cer și pământ, și luând asupra lui păcatul, a devenit mijlocul de împăcare a lui Dumnezeu cu oamenii, dar și a oamenilor între ei. Într-un alt loc, apostolul spune că Hristos la cruce, murind pentru păcat, a îndepărtat acele bariere între oameni pe care păcatul le ridica. Citim în Efeseni 2:

„Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace, şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape. Căci prin El şi unii, şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.”

Apostolul spune că efectele crucii lui Hristos sunt deja vizibile, căci între cei care odinioară existau unele bariere rasiale, evreii și neamurile, acum este pace și au devenit împreună cetățeni ai Împărăției lui Hristos, care este manifestată în lume prin Biserica Sa. De aceea, într-un alt loc din Scriptură apostolul spune că aici, adică în biserica lui Hristos, nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi. Toate acele criterii pe care păcatul din om le generează pentru a înstrăina oamenii, rasa, etnia, statutul social etc, sunt eliminate prin Hristos care a murit pentru păcat. De aceea, după ce spune aceste cuvinte, tot Pavel adaugă: Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre şi fiţi recunoscători. Pacea lui Hristos, adică acea pace pe care El a realizat-o venind la Ierusalim ca Împărat al păcii ca să moară pentru păcat și astfel să dărâme zidul care se ridicase între om Dumnezeu și semeni, ei bine acea pace este singura la care suntem chemați și care va fi instaurată final.

Așadar, spuneam despre faptul că Hristos ca Împărat al păcii care intră în Ierusalim este Acela depsre care profețea Zaharia cu mai multe secole înainte, El este Acela care aduce pacea și o va instaura pe deplin. Am spus că această realitate pe care o anunță Zaharia este una care este acum prezentă, dar nu pe deplin, este „deja” aici, dar totuși „nu încă” pe deplin. Este aici prin faptul că Hristos jertfindu-se la cruce pentru păcat a împlinit condiția esențială pentru posibilitatea păcii și Biserica este terenul cel mai fertil în care o astfel de pace rodește. Însă pacea nu este stabilită în deplinătatea ei, iar lucrul acesta este cât se poate de evident. Zaharia spune că acest Împărat care vine la Ierusalim călare pe un măgar va „nimici carele de război din Efraim şi caii din Ierusalim, şi arcurile de război vor fi nimicite. El va vesti neamurilor pacea şi va stăpâni de la o mare la cealaltă şi de la râu până la marginile pământului.” Isus va stabili o împărăție a păci până la marginile pământului, toate neamurile o vor cunoaște. El deja face asta prin Evanghelia Sa care ajunge în toată lumea și prin biserica Sa din toate națiunile pământului. Dar va face asta într-un mod deplin și definitiv în ziua când la înnoirea tuturor lucrurilor va crea o lume nouă în care va dăinui pe vecie pacea. În cartea Apocalipsa, imaginea de final evocă această năzuință a lumii:

Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era.Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei. Şi am auzit o voce puternică ce ieşea din tron şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui, iar Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici bocet, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel care stătea pe tron a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate. Apoi mi-a zis: S-a sfârşit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui căruia îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel care va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. (Apocalipsa 21:1-7).

Revin mereu asupra acestei imagini profetice, pentru că este foarte important în astfel de vreumuri. Căci pentru cine are această siguranță în Hristos, că El prin moartea Lui la cruce a rezolvat problema esențială a lumii, cea a păcatului care este cauza bolilor, vrajbelor și tuturor nenorocirilor, pentru cine are această certitudine că Hristos va aduce restaurare definitivă și completă din păcat, are deja pace. Se odihnește în pace pentru că știe că păcatul lui a fost șters și anulat, nu îl mai condamnă, nu îl mai reprezintă. Se odihnește pentru că știe că are pace cu Dumnezeu. Această pace cu Dumnezeu este transferată și la nivelul relațiilor lui cu ceilalți oameni, de aceea un astfel de om știe să ierte, să îngăduie, să sufere dacă este nevoie și să își iubească chiar și vrăjmașii. Un astfel de om are speranța finală a unei lumi în care va domni pacea. Ei bine, un astfel de om are pace deplină în inimă, este liniștit și sufletul lui se odihnește la umbra acestor adevăruri. Iată, aceasta este pacea pe care Hristos a venit să o aducă intrând în Ierusalim.

Așadar, în această zi de amintire a momentului în care Domnul Isus Hristos intră în Ierusalim, trebuie să fim conștienți de încărcătura acestui eveniment. Hristos vine ca Împărat, oamenii Îl proclamă astfel și El este împlinirea profeției lui Zaharia care anunța un Mesia care va aduce pacea. Hristos s-a coborât în Ierusalim, pentru a aduce pacea. Într-o primă etapă, El împlinește condițiile necesare păcii, murind El pentru păcatul care îl despărțea pe om de Dumnezeu și care a adus înstrăinare și vrajbă între oameni. Premisele păcii au fost realizate prin jertfirea lui Hristos la cruce care a rezolvat în esență cauza de fond, adică păcatul. Astfel, în a doua etapă, cea finală, El va aduce această pace definitiv și în mod complet, pentru ca toți cei care cred îl El să se bucure de ea. Oricine își pune aceste lucruri la inimă are pace în El.

Zaharia spunea: Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe. Cu câteva sute de ani mai târziu, un tâmplar din Nazaret, născut la Betleem, intra în Ierusalim călare pe un măgar, în mijlocul strigătelor de veselie și de bucurie ale oamenilor care îi ieșiseră în întâmpinare. Din păcate, nu după multe zile, pentru că Isus nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor mesianice ale iudeilor, pentru că El nu a venit cu sabie și armată ca să zdrobească regimul roman și să dea astfel pacea pe care ei o așteptau, o pace politică prin forță armată, oamenii aceia l-au lepădat pentru a fi dus la cruce și răstignit ca pe un făcător de rele. De aceea Isus plânge pentru cetate, chiar înainte de a intra în ea și spune: Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Să nu fim ca acești oameni, care au refuzat pacea pentru că și-o doreau împachetată altfel. Hristos a spus: Vă dau pacea Mea, vă las pacea mea, nu v-o dau cum v-o dă lumea. Nu prin sabie, nici prin arc, nici prin care cu călăreți, ci prin jertfa Sa de la cruce. Oricine se încrede în acest Mesia, are pace și va avea pacea.