Libertate și legalism în Galateni 5:1 (partea a doua, aplicație)

Aș vrea să încep cu o notă. Acest articol a fost scris în două părți, prima fiind o exegeză asupra textului din Galteni 5:1, acesta fiind aplicația acelei exegeze. Recomand citirea primei părți, în cazul în care nu s-a făcut. Pentru prima parte a articolului, accesați aici.

Anderson observa foarte bine că încă de la începutul creștinismului apostolii și liderii bisericii au trebuit să se lupte cu problema „transformării lui Isus într-un alt dătător de lege, un al doilea Moise, iar Evanghelia Sa într-un nou legalism”[1]. Până în ziua de azi există aceeași problemă în creștinism, tendința de a face din Evanghelia harului o evanghelie a regulilor. Chiar dacă nu se poate întotdeauna vorbi despre întoarcerea la Legea mozaică, se pot observa în creștinismul mărturisitor de har anumiți indivizi captivi unor tradiții legaliste inventate de oameni.

Galateni 5:1 postulează incompatibilitatea dintre legalism și creștinism: Cristos ne-a eliberat ca să fim liberi; rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi din nou jugului sclaviei. (exegeza asupra versetului aici). Însă, indiferent cât de ilogic ar părea ca un creștin să se supună robiei legilor, lucrul acesta este cât se poate de real. Nu doar că Epistola către Galateni descrie această situație în creștinismul primar, dar bisericile de azi se confruntă și ele cu aceeași veche problemă. David Jeremiah trasa astfel paralela:

Una dintre cele mai serioase probleme ale creștinismului ortodox de azi este cea a legalismului. Una dintre cele mai serioase probleme cu care se confrunta biserica din vremea apostolului Pavel era legalismul. În fiecare zi este la fel … creștinul sub lege este o parodie jalnică a realității.[2]

Așadar, îndemnul lui Pavel nu este mai puțin necesar azi decât în secolul 1. Creștinul, în orice vreme va fi chemat să ducă aceeași luptă, de a rămâne tare în libertatea care este în Cristos Isus. Trei lucruri practice vor fi luate în considerare în acest sens.

Centralitatea lui Cristos

Una dintre problemele fundamentale ale creștinismului legalist este decentralizarea lui Cristos. Epistola către Evrei a fost scrisă creștinilor care doreau să se întoarcă înspre iudaism și să se supună riturilor specifice Legii mozaice, legat de preoție, jertfe etc. Autorul scrie această epistolă în speranța că va reuși să îi convingă să rămână fideli credinței în Cristos. În capitoul 12, versetul 2, destinatarii primesc probabil cel mai categoric îndemn din întreg textul scrisorii: Să ne uităm ţintă la Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, adică la Isus ... Verbul ἀφοράω înseamnă a privi fără să se aibă altceva în vedere, o atenție exclusiv acordată lui Cristos, nedivizată. Acest termen era folosit în vântătoare și descrie momentul când vânătorul a fixat ținta înaintea ochilor săi și o privește fără să mai aibă altceva în vedere.

Legalismul poate fi descris ca momentul în care creștinul nu mai acordă atenție absolută lui Isus Cristos. Acest aspect marchează faptul că alte lucruri primesc atenția cuvenită Lui, ele devenind de altfel cele care definesc legalismul. Iată cum Anderson explică problema:

Problema multor creștini este că ei nu se mai văd morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus. Așa că ei muncesc din greu ca să se protejeze de păcat și construiesc în jurul lor ziduri. Și pentru că ei ajung să fie convinși că viața cu Dumnezeu este sumarizată în „să te căznești să împlinești poruncile lui Dumnezeu”, se adâncesc și mai mult. (...) Făcând astfel au căzut în capcana legalismului.[3]

Așadar, pentru a rămâne tare în libertatea pe care Cristos a câștigat-o la cruce, este nevoie de o atenție exclusiv acordată lui Isus. Creștinul nu trebuie să se teamă de păcat dacă este în Cristos, de aceea nici nu trebuie să își zidească edificii religioase legaliste pentru a-i „asigura” necesarul de sfințenie care să îl facă acceptabil în ochii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a fost acuzat că în final, predicarea exclusivă a lui Cristos și abandonarea Legii va duce omul în păcat. El însă arată că resursele unei vieți trăite pentru Dumnezeu nu se găsesc în Lege, ci doar în Cristos:

Căci prin Lege eu am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine. (Galateni 2:19-20).

După cum mărturisea Matthew Henry atunci când comenta aceste versete, este „necesar ca omul să trăiască pentru Dumnezeu și să-I fie devotat doar prin mijloacele harului și Evangheliei”[4]. De aceea, pentru a păstra echilibrul și a nu aluneca în legalism, sau în libertinism, pentru a sta tare în libertatea cu care a fost eliberat, credinciosul trebuie să privească numai la Cristos.

Necesitatea harului

În epistolele pauline, legalismul creștinismului iudaizator este deseori pus în antiteză cu harul. Despre mântuire, apostolul spune: Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. (Efeseni 2:8-9). Lucrul acesta este repetat în 2 Timotei 1:9, Tit 3:5 ș.a. De fapt, Pavel merge până acolo că spune că cele două, harul și fapta, nu pot fi concomitent mijloacele mântuirii, pentru că se exclud reciproc: Dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altminteri, fapta n-ar mai fi faptă. (Romani 11:6) Diferența dintre perspectiva legalistă asupra mântuirii și cea a harului este explicată foarte bine de Bickel atunci când spune: Legalismul spune că Dumnezeu te aprobă bazat pe ceea ce tu faci; harul spune că Dumnezeu te-a acceptat bazat pe ceea ce Cristos a făcut pentru tine[5].

Cu toate acestea, așa cum s-a întâmplat cu iudeii care îl acuzau pe Pavel, cineva poate acuza că harul poate să devină astfel o licență pentru păcat. Este adevărat că ideea harului poate fi abuzată până acolo că cineva poate ajunge să transforme libertatea creștină în licențiozitate. Însă lucrul acesta nu înseamnă decât că harul este explicat în afara contextului biblic. În retorica diatribei, Pavel scrie: Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? La care tot el răspunde cu un categoric „Nicidecum!” (Romani 6:15). În continuarea acestui verset el explică dinamica harului, arătând că cel care a fost izbăvit de sub Legea poruncilor (legalism) prin moartea și învierea lui Cristos, a fost izbăvit și de sub legea păcatului (licențiozitate) tot prin mijloacele Evangheliei. Sunt două realități care au loc simultan atunci când cineva este mântuit, omul este salvat atât de ceea ce îl condamna ca păcătos (Legea poruncilor), cât și de principiul intern care îl ținea rob păcatului (legea păcatului). De aceea, în Galateni 5:13, în contextul în care discută despre libertatea creștinului în Cristos, Pavel menționează foarte clar că această libertate față de Lege nu este libertinism: Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească ...

În concluzie, creștinul nu trebuie să se teamă că în absența unui sistem de legi clar definit este în permanență amenințat de păcat. Harul vine cu resurse incomparabil mai eficiente pentru ca el să trăiască o viață plăcută lui Dumnezeu. Libertatea lui față de Lege este totodată o libertate față de principiul care guvernează omul păcătos, de aceea el va fi cu mult mai aproape de o viață pe placul lui Dumnezeu trăind bazat pe harul lui Isus, decât bazat pe propriile putințe de a împlini voia Lui. Scriptura învață clar că „harul lui Dumnezeu care aduce mântuire ... ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie” (Tit 2:11-12). După cum comenta și Jean Calvin aceste cuvinte ale apostolului, „manifestarea harului lui Dumnezeu în mod inevitabil aduce cu sine chemare la o viață sfântă”[6].

Lucrurile esențiale

Pentru a rămâne tare în libertatea care este în Cristos Isus, credinciosul trebuie să știe să facă diferența între chestiunile esențiale și cele periferice credinței. Legalismul, de cele mai mult ori, se leagă de anumite chestiuni de detaliu, exagerându-le importanța și impunându-le. Domnul Isus Cristos îi apostrofa pe farisei în sensul acesta: Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia... În următorul verset Isus spune că aceștia „strecurau țânțarul și înghițeau cămila” (Matei 23:23-24), adică, puneau foarte mare accent pe chestiunile minore (țânțarul) și treceau cu vedere chestiunile majore (cămila). Legalismul de atunci și de acum ridică tradițiile omenești la standardul la care ar trebui să fie doar poruncile inspirate de Dumnezeu și decretate în Cuvântul scris. Burdette, mărturisind propria-i călătorie spre libertate, din legalism, spune că tradițiile înfășoară așa de rău un om că este imposibil ca el să mai poată citi Cuvântului lui Dumnezeu cu acuratețe[7]. Astfel se ajunge la răstălmăciri grosolane ale Scripturii. De aceea, Mântuitorul are un cuvânt dur pentru farisei, El spune că au desființat și totodată călcat porunca lui Dumnezeu în favoarea datinilor, atribuindu-le textul profetic din Isaia: Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis: ‘Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.’ (Matei 15:1-9).

Așadar, credinciosul poate rămâne tare în libertatea care este în Cristos dacă știe să discearnă între chestiunile care țin de tradițiile umane, neesențiale, și cele esențiale care vin prin Cuvântul lui Dumnezeu. Stone, comentând la Evrei 5:13-14[8], spune că a fi un om cu discernământ înseamnă a fi capabil să faci diferența între „religia externă și cele spirituale, între lucrurile subsidiare și non-esențiale și cele plenare și indispensabile”, care dacă nu există se poate ușor aluneca în „formalism individual și fariseism”[9]. A fi liber în Cristos nu înseamnă că au dispărut standardele de raportare pentru o viață sfântă, din contră, ele există iar creștinul are obligația să se conformeze acestora, potrivit cu libertatea pe care o are. A fi liber în Cristos înseamnă a nu fi rob unei religii formale, creștinismului tradiționalist, ce rezultă în legalism. Tradițiile nu sunt rele în sine, ele au valoarea lor în a organiza o anumită biserică, însă când tradițiile ajung să facă diferența între bine și rău, atunci creștinul și-a format alt standard al faptelor prin care apreciază credința autentică. De aceea, cum îndeamnă și autorul mai sus menționat, „în cele esențiale se cere fermitate, iar în cele circumstanțiale se cere moderație”[10]. Acest lucru se potrivește foarte bine cu vorbele apostolului Pavel din Filipeni 3:16: În lucrurile în care am ajuns de aceeași părere (adică cele esențiale), să umblăm la fel.

Orice fenomen care implică socialul are parte de interpretări diverse și implicit și de exploatări extreme. Max Weber sugera faptul că fenomenul poate lua sensuri individualizate, atunci când intră în contact cu anumite culturi[11]. Lucrul acesta pare să fie cât se poate de adevărat și în ce privește Evanghelia lui Cristos. Născută în spațiul iudaic, Evanghelia harului s-a desprins greu de sistemul legalist al iudaismului. Bisericile dintre națiuni, precum cele din Galatia, au fost asaltate de valul legalist la scurt timp după ce lucrarea Evangheliei a trecut granițele etnice și culturale ale Israelului. Însă la vremea aceasta, Dumnezeu a ridicat un om, apostolul Pavel, încredințându-i lucrarea de avansare și de apărare a Evangheliei lui Isus Cristos (Filipeni 1:16).

Legalismul a rămas întotdeauna o formă de interpretare a Evangheliei harului. De-a lungul secolelor, oameni precum Pelagius, sau sisteme eclesiastice precum semi-pelagianismul catolic, au mistificat sensul real al harului lui Cristos. Până în zilele noastre, legalimsul este una dintre tendințele care exploatează în mod nedrept afirmațiile Scripturii și ale Evangheliei. Astfel de oameni sunt înrobiți de tradiții, obiceiuri, culturi, sisteme de gândire, filosofii, experiențe personale etc, pe care le fac necesare mântuirii și trăirii în Cristos. Alternativa la această robie este bineînțeles libertatea, acea libertate pe care Cristos a câștigat-o prin eliberarea oferită în schimbul prețului sângelui Său. Henderite spune că legalismul, sau moralismul creștin, este o ispită pentru orice credincios[12]. De aceea, pentru a nu cădea sub farmecul acestei ispite și pentru a rămâne neclintit în libertatea lui Cristos, credinciosul trebuie să își centreze întotdeuna credința în Cristos, să fie mereu conștient de necesitatea harului și să aibă în vedere adevărurile axiomatice și esențiale ale Scripturii.

Pentru prima partea a articolului, care constă în exegeza făcută asupra textului de bază, Galateni 5:1, accesați aici.

Bibliografie:

[1] C.A. Anderson Scott: Living Issues in the New Testament, University Press, Cambridge 1933, pag. 102.

[2] David Jeremiah: Turning Toward Joy, David Cook Publication, Colorado Springs 2006, pag. 114.

[3] Neil T. Anderson, Rich Miller, Paul Travis: Breaking the Bondage of Legalism, When Trying Harder Isn’t Enough, Harvest House, Eugene 2003, pag. 175.

[4] Matthew Henry: Concise Commentary of the Whole Bible, Moody Press, Chicago, pag. 902.

[5] Don Kistler: Law & Liberty, A Biblical Look at Legalism, Northampton Press, Orlando 2013.

[6] John Calvin: Commentary on Saint’s Paul Epistles to Timothy, Titus and Philemon, Jazzybee Verlag.

[7] Dallas R. Burdette: From Legalism to Freedom, A Spiritual Narrative of Eliberation, Xulon Press, USA 2013, pag. xvii.

[8] „Pentru că oricine foloseşte lapte este fără experienţă în cuvântul dreptăţii, pentru că este prunc; iar hrana tare este pentru cei maturi, care, prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul.” (GBV 2001).

[9] W. Stone: Spiritual Discernemnt Between Essentials and Non-Essentials – A Test of Ministerial Skilfulness, G.J. Palmer, London 1845, pag. 29.

[10] Ibid.

[11] Charles A. Pessler, Fabio B. Dasilva: Sociology and Interpretation, From Weber to Habermas, State University of New York Press, New York 1996, pag. 20.

[12] Rachel Hendelite: Forgiveness and Hope, Toward a Theology for Protestant Christian Theology, Wipf & Stocks, Eugene 2006, pag. 57.