Unirea ipostatică (partea 2: istoria dezvoltării)

În prima parte (aici - Premise biblice) anticipam că probleme de hristologie au apărut în istorie în momentul în care s-a încercat explicarea relației dintre umanitate și divinitate. Primele secole ale creștinismului au fost timpul în care credința creștină s-a definitivat în doctrinele ei fundamentale, iar ceea ce a determinat cristalizarea au fost unele curente teologice care nu reflectau întru totul perspectiva biblică. În ce privește înțelegerea persoanei lui Hristos, pendulul a oscilat între două extreme, fie teologii pronunțau divinitatea lui Hristos în detrimentul umanității, fie invers. Echilibrul avea să fie stabilit înțelegând care sunt aceste extremele. În continuare vor fi prezentate cele mai cunoscute perspective cu privire la cele două naturi ale lui Isus Hristos.

Docetismul, de la grecescul „dokeo” (aparență), o erezie gnostică din primul secol care nega umanitatea lui Isus. Fiind o credință creștină neoplatonistă, docetismul nu admitea că Dumnezeu poate poseda materie, asta i-ar fi anulat divinitatea. Platon socotea lumea materială inferioară, de aceea ei explicau umanitatea lui Hristos ca fiind aparentă. Isus nu a posedat trup uman, nici umanitate, ci a avut ceva ce semăna, ceva care în aparență părea om, dar nu era. Așadar, docetismul afirmă divinitatea lui Hristos și o umanitate aparentă.

Adopționismul, de la ideea adopției, apărută inițial tot în sânul gnosticismului, dar dezvoltată ulterior și în alte sisteme de gândire teologice. Aceste curente adopționiste diferă unul de altul în unele aspecte, însă ceea ce au în comun e înțelegerea legată de natura lui Hristos. Adopționismul susține că Hristos posedă două naturi și prin urmare două persoane, o natură și o persoană divină și o natură și o persoană umană. Unii chiar au vorbit despre faptul că Isus și Hristos sunt de fapt două persoane diferite, primul uman și celălalt divin, cel din urmă adoptându-l pe cel dintâi.

Monofizitismul, din unirea cuvintelor „mono” (una/unul singur/ă) și „fysit” (fire). Practic, monofizitismul susținea că există o singură fire. Eutihie, un călugăr din Constantinopolul secolului 5, încercând să răspundă adopționismului lui Nestorie, susținea că după întrupare Hristos a posedat o singură fire/natură, cea divină. El explica că natura divină a dizolvat natura umană, la fel cum un cub de gheață se topește în apă. Unii teologi monofiziți, cum ar fi Iulian Halicarnas, au încercat să explice partea umană a lui Isus, trupul său spre exemplu, ca fiind și el divin, adică imortal, perfect, iar moartea a fost un fel de miracol divin. Alții mai echilibrați, precum Apolinariu, au spus că divinitatea consta în faptul că Isus a posedat o minte divină și trup coruptibil. Ideea este că monofizitismul susține că Isus a avut doar o singură natură, cea divină.

Miafizitismul, de la „mia” (una) și „physis” (fire), susține o singură natură în care coexistă divinul și umanul. Spre deosebire de monofizitism, care susține că este o singură natură, cea divină, care disolvă natura umană precum oceanul dizolvă o picătură de oțet, miafizitismul susținea că există o singură natură pentru că există o singură persoană, Hristos, dar această natură este duală, divinul și umanul coexistă, fiecare păstrându-și specificul, natura împărtășind însă ambele caracteristici. Chiril al Alexandriei a fost invocat ca fiind teologul de bază, pentru că el a vorbit despre o singură physis (natură), o unire ipostatică, adică cele două elemente, divinul și umanul, fiind unite într-o persoană care posedă o singură natură.

Diafizitismul, de la „dia” (două) și „physis” (fire), adică socotește că în Hristos sunt două naturi, una divină și una umană, care există neamestecate, dar împreună, unite prin ceea ce se numește „unirea ipostatică”. Unirea ipostatică înseamnă că „ipostasul”, adică persoana, este cea care este liantul dintre divin și uman, sau factorul unificator. Așadar, există o singură persoană și două naturi, divină și umană. Această poziție este cea mai comună și predominantă în creștinism, fiind decretată în bisericile istorice prin Conciliul de la Calcedon din anul 451 d.H. Diferența dintre diafizitism și miafizitism (susținută în bisericile coptă, armeană etc), se susține din ce în ce mai mult că este doar de limbaj, nu și de doctrină. În concluzie, este important să se știe că ceea ce este socotită ca fiind perspectiva ortodoxă este diafizitismul, miafizitismul fiind o poziție aproape de ortodoxie, iar docetismul, adopționismul și monofizitismul fiind considerate eretice.

Va urma „Unirea ipostatică (partea 3: formula calcedonă)”. Dacă nu ai citit primul articol din această temă, poți da click aici.

Imaginea: un gest simbolic folosit în binecuvântare, unde (1) cele două degete în poziție verticală reprezintă cele două naturi ale lui Hristos și (2) cele trei degete unite reprezintă doctrina Trinității (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt uniți într-o singură Ființă).