Doctrina despre Trinitate (partea 3: cristalizarea doctrinei)

Cum a fost, în timp, formulată doctrina despre care discutăm? Așa cum spuneam în partea a doua, a pornit de la Scriptură și a evoluat în timp. În primă fază se poate observa faptul că Triada apostolică apare de multe ori în scrierile timpurii necanonice. Clement, pastor al bisericii din Roma chiar în perioada apostolică (88-99 d.H.), scrie în prima sa epistolă către frații din Corint: De ce există lupte, şi zarvă, şi partide, şi schisme şi războaie între voi? Nu avem noi [toţi] un Dumnezeu şi un Hristos? Nu un singur Duh al harului a fost turnat peste noi? (1 Clement 46:5-6). Didahia, cel mai vechi manual pentru rânduială bisericească și viață creștină, datat tot în perioada apostolică (final de secol 1), reia formula baptismală triadică spunând astfel: Cu privire la botez, asa sa botezati: Dupa ce ati spus mai inainte tote cele de mai sus botezati in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. In apa proaspata. (Didahia 7:1). Ignațiu, episcop al Antiohiei la începutul secolului 2, scria în Epistola către Magnezieni, folosind de două ori în același capitol triada: Străduiți-vă să fiți tari în dogmele Domnului și ale apostolilor, pentru ca în toate câte faceți să sporiți ... în Fiul și în Tatăl și în Duhul. Apoi adaugă din nou: Supuneți-vă episcopului și unii altora, după cum Isus Hristos s-a supus după trup Tatălui, iar apostolii lui Hristos și Tatălui și Duhului, ca să fie unire trupească și sufletească. (Magnezieni 13:1-2). O scriere creștină de secol 2, numită Înălțarea lui Isaia, redă un text în care triada este adorată de îngeri și oameni, continuând astfel formula doxologică apostolică: Și ei, cu o voce, îl (lăudau) pe nume pe primul Tată, pe iubitul Său, Hristosul și pe Duhul Sfânt. (Înălțarea lui Isaia 8:18). Iustin Martirul, în a sa primă carte apologetică, urmând învățătura apostolică, spune că „ei au primit spălarea în apă în Numele lui Dumnezeu, Tatăl și Domnul universului, a Mântuitorului Isus Hristos și a Duhului Sfânt”, pentru ca apoi să explice de ce sunt invocate Cei Trei în botez. (Apologia 1.LXI). Ajunși în secolul 2 întâlnim pentru prima dată folosirea termenului Trias (Trei) la Teofil slujitorul celor din Antiohia, în apologia scrisă de el prietenului său păgân Autolycus, unde vorbește despre primele trei zile ale creație ca fiind „tipare pentru Trias (Trei), pentru Dumnezeu, Cuvântul Său și Înțelepciunea Sa (Duhul Sfânt)”. Spre finalul secolului 2, Irineu din Lion va dezvolta această temă scriind împotriva ereziilor gnostice și accentuând ideea unui singur Dumnezeu creator, dar care a avut cu El mereu cele două mâini „Cuvântul și Înțelepciunea, Fiul și Duhul” (Contra Ereziilor 4.20.1), insistând asupra faptului că această învățătură se încadrează în regula credinței din bisericile apostolice. În perioada aceasta începe să se observe o articulare a unei teologii trinitariene care pleacă de la învățătura biblică despre Triadă, dat fiind necesitatea impusă de a alcătuii apologii ca răspuns la diversele provocări dogmatice lansate de păgânism și gnosticism. În prima jumătate a secolului 3 deja existau vii discuții, unii creștini și păgâni acuzând pe alții că se închină la trei dumnezei. Tertulian e unul dintre cei care scrie împotriva lui Praxeus, care nu făcea distincție între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, socotind că Dumnezeu este o singură persoană. Aici apare pentru prima dată expresia Trinitate, ca echivalent latin la grecescul Trias utilizat deja din secolul 2: Cât despre ordinea numerică și distribuția Trinității, ei presupun că o divizare a Unității, când de fapt Unitatea din care derivă Trinitatea este departe de a fi distrusă, fiind chiar întărită. (Împotriva lui Praxeas 3). De aici teologia creștină se va dinamiza, iar doctrina despre Trinitate va fi și ea mai bine articulată, nu doar prin scrieri personale ale teologilor, dar în mod special prin autoritatea sinoadelor bisericești, care vor culmina cu cele două mari concilii ecumenice care vor reglementa forma finală a acestei dogme: Niceea, Constantinopol (325, 381).

În concluzie la acest punct, ce se poate observa sunt două etape ale dezvoltării. Prima cuprinde primul secol și parte din al doilea și am putea să o numim perioada formulelor triadice. În cadrul învățăturilor creștine despre unitatea bisericii, despre botezul creștin, în cadrul liturgic, sunt des utilizate sintagme care se găsesc în limbajul apostolilor, făcându-se referire la Tatăl, Fiul și la Duhul Sfânt, fără însă a fi clarificate relația dintre cele trei Persoane. În a doua etapă, dat fiind această evidentă utilizare a formulelor triadice, unii păgâni sau creștini au provocat gândirea creștină, de aceea apologeți precum Teofil al Antiohiei, Irineu din Lion și apoi Tertulian s-au văzut nevoiți să recurgă la scrieri pentru a explica unele chestiuni, moment în care se naște și teologhisirea. Vom numi această perioadă perioada cristalizării doctrinei, care a ținut din secolul 2 până-n secolul 3. Cea de-a treia perioadă pe care îl voi discuta în următorul articol este perioada definitivării doctrinei. Urmează „Doctrina despre Trinitate (partea 4: definitivarea doctrinei). Articolele precedente legate de subiect, le găsiți pe acest blog printr-un click: Doctrina despre Trinitate (partea 1: limbaj și definiție); Doctrina despre Trinitate (partea 2: fundamentul biblic)