Unirea ipostatică (partea 4: caz de lucru)
R.C. Sproul avea o problemă cu unul dintre versurile celebrului imn creștin „And can it be?”, unde se spune astfel: Amazing love! How can it be, That Thou, my God, shouldst die for me? (Dragoste uimitoare! Cum este posibil ca Tu, Dumnezeul meu, să mori pentru mine?)1. Deși imnul pune o întrebare retorică liturgică, autorul fiind uimit de paradoxul acesta până la închinare, merită întrebat totuși serios cum este acest lucru posibil. Așadar, unirea ipostatică nu rezolvă singură problema naturilor lui Hristos, trebuie explicat și modul în care divinitatea și umanitatea relaționează în persoana și experiența hristică, mai ales când e vorba despre suferința și despre moartea lui Hristos pe cruce. Este important de specificat lucrul acesta pentru că există două extreme periculoase care trebuie evitate: separarea naturilor în experiența răstignirii2 și confundarea naturilor în experiența răstignirii. Una dintre teologiile care sunt specifice extremei confundării naturilor este ceea ce se numește „teopassianism” sau „teopaschism”, apărută în contextul disputelor teologice din jurul Calcedonului. Unii foloseau expresia liturgică „Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, cel ce te-ai răstignit...” spunând că Dumnezeirea a pătimit la cruce. Trebuie spus că ideea suferinței lui Dumnezeu la cruce nu este străină de Părinții Bisericii, care credeau că a doua persoană a Trinității a fost răstignită la cruce, deci și ei susțineau într-un anumit sens teopaschismul, dar nu așa cum reiese din formula „Dumnezeirea a pătimit la cruce”. Spre exemplu, Grigore de Nazianz vorbea despre „Dumnezeul răstignit”, iar în conciliul de la Calcedon chiar se specifică faptul că a doua persoană a divinității a suferit la cruce. Totuși, este o diferență între teopaschismul eretic și cel ortodox. Diferența o constă în faptul că teopaschismul ortodox spune că persoana lui Hristos a suferit la cruce, nu dumnezeirea lui. Dacă se înțelege bine unirea ipostatică, atunci este clar că cele două naturi, fiind unite în persoana lui Hristos, face ca întreaga gamă de experiențe conform uneia dintre naturi să se răsfrângă asupra persoanei. Este destul de dificil de surprins diferența, dar ideea este că datorită naturii sale umane, Hristos a suferit ca Dumnezeu, dar nu conform dumnezeirii. Divinitatea Lui nu a fost afectată de suferință și moarte, dar pentru că Hristos este Dumnezeu datorită divinității sale, atunci ceea ce El a experimentat din prisma naturii umane, a experimentat și ca Dumnezeu. Teologii din primele veacuri au explicat acest fenomen al relaționării între naturile umane sub numele de „communicatio idiomatum” (comunicarea proprietăților). Cu alte cuvinte, tot ceea ce este specific unei anumite naturi e specific persoanei lui Hristos, atât ca om cât și ca Dumnezeu, dar nu este specific celeilalte naturi. Hristos este o singură persoană, Dumnezeu-om și posedă două naturi, una divină și una umană. Conform naturii umane El este muritor, deci Hristos ca Dumnezeu-om este muritor, dar natura lui divină nu posedă această proprietate. Pe de altă parte, conform naturii sale divine nu este muritor, deci Hristos ca Dumnezeu om este nemuritor, dar natura lui umană nu posedă această prioritate. În acest sens, ceea ce Dumnezeu experimentează în natura sa umană este moartea, iar în natura sa divină este învierea.
Un exemplu concludent din Scriptură, cu privire la felul în care funcționează communicatio idiomatum, este în Fapte 20:28: Drept aceea, luați aminte la voi înșivă și la toată turma în care Duhul Sfânt v'a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câștigat-o cu însuși sângele Său. O paranteză este necesară aici. Citatul este din versiunea Bartolomeu Anania (versiunea sinodală este identică), pentru că redă cel mai bine textul grecesc. VDC și NTR adaugă acolo cuvântul „Fiului”, ca să redea expresia „sângele Fiului Său”, iar în loc de „Biserica lui Dumnezeu” apare expresia „Biserica Domnului”, pentru a evita tocmai problema. Așadar, Pavel spune „Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câștigat-o cu însuși sângele Său”. Dumnezeu a răscumpărat Biserica cu sângele său. Aici este redată o proprietate a umanității lui Hristos lui Dumnezeu, anume sângele. Natura divină a lui Hristos nu posedă sânge, de aceea trebuie spus că această proprietate a naturii umane, sângele, este comunicată lui Hristos și ca Dumnezeu, fără însă a fi comunicată naturii divine. Din moment ce Dumnezeu nu putea sângera potrivit cu natura sa divină, el a răscumpărat biserica potrivit cu natura umană a lui Hristos pe care a îmbrăcat-o la întrupare, de aceea se poate spune că Dumnezeu (care a devenit om) și-a dat viața, a murit și prin sângele său a realizat răscumpărarea credincioșilor. Articole anterioare pe aceeași temă: Partea 1 (premise biblice), Partea 2 (istoria dezvolătrii), Partea 3 (formula calcedonă).
