Doctrina despre Trinitate (partea 5: explicarea doctrinei)

Cum poți rămâne monoteist și totuși să vorbești despre trei persoane egale? Cum poți afirma egalitatea celor trei persoane și totuși să menții ideea că există o diferență? Cum poți discuta despre diferențele celor trei dar să rămâi fidel unității? Sarcina grea a teologilor era să rămână fideli revelației și să aibă totuși sens. Aici m-aș opri pentru a spune că nu e un păcat faptul că Biserica a recurs la un anumit limbaj în a ei încercare de a statua înțelegerea doctrinei despre Sfânta Treime. Ades s-a adus vina, mai ales din partea unor bibliști, că doctrina despre Trinitatea utilizează concepte, cuvinte și expresii care nu se regăsesc în Scriptură. Așa cum s-a observat, Reforma protestantă, însușindu-și principiul ad fontes (întoarcerea la izvoare) specific renascentismului, nu a respins per se utilitatea teologiei creștine istorice doar pentru că formulările ei nu reflectă un limbaj strict biblic. Atâta vreme cât exista compatibilitate cu afirmațiile biblice, atunci aceste formulări erau justificate. Jean Calvin întărește acest lucru. În Învățătura Religiei Creștine 1.13.3, când vorbește despre Sfânta Treime, el îi afirmă biblicitatea: Dar ce ne oprește oare să explicăm în cuvinte mai clare acele teme din Scriptură care ne pun în încurcătură și care sunt greu de înțeles pentru noi, cuvinte care slujesc cu conștiinciozitate și credincioșie adevărul Scripturii, care sunt utilizate cu modestie și moderație în ocazii potrivite? Așadar, câtă vreme limbajul teologic slujește conceptelor biblice și poate aduce o oarecare claritate adevărului este nu doar dezirabil, dar și necesar pentru clarificare. În sensul acesta, Părinții au recurs deseori la concepte care au fost preluate din filosofie, fără să îmbrățișeze neapărat și filosofia în sine. Având acest lucru în vedere, să purcedem la observarea modului în care este articulată doctrina despre Sfânta Treime.

Aș începe cu o afirmație scurtă, care îi aparține lui Vasile cel Mare. Așa cum spuneam, el este autorul formulei simplificate: O esență în trei ipostasuri. În greacă sunt importate aici conceptele derivate din aristotelism, ousia (esență) și hupostasis (ipostas). În aristotelism se făcea o distincție între esență și forme, esența este ceea ce există în sine, ipostasul este ceea ce există în dependență. Când ideea a ajuns la teologii latini, eu au formulat-o mai simplu, deși nu se poate spune că menține în totalitate ceea ce teologii greci au afirmat. Ei au spus astfel: O singură Ființă (Dumnezeu) în trei Persoane (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt). Îmi place cum explică Nabeel Qureshi această sintagmă: Ființa – Ce este Dumnezeu (the whatness of God), Persoane – Cine este Dumnezeu (the whoness of God). Ceea ce este neobișnuit este faptul că atunci cânt vorbim despre noi, credem că oricărei persoane în parte îi corespunde o ființă diferită, adică, fiecare persoană este și o ființă diferită. Când vorbim despre Dumnezeu, spunem că există trei Persoane distincte (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt), cărora le corespunde nu trei ființe, ci o singură Ființă divină, ceea ce face și misterul pe care nu îl putem pătrunde în totalitatea lui. De aici și termenul Trinitate care este o sinteză între numeralul trei, care face referire la Persoane, și substantivul unitate, care face referire la Ființă.

Acum, pentru că am conturat cât de cât ideea, putem să recurgem la o ilustrație. Totuși, aș vrea să menționez din start că, așa cum spunea și Stuart Olyott, nu există ceva asemănător. În sensul acesta, nu există nici un corespondent în lumea noastră care să posede consecvență absolută, de aceea este necesar a spune că analogia următoare este limitată, pentru că dacă trebuie dusă logica ei până la capăt nu va avea putere să exprime perfect Trinitatea. Totuși, poate fi spus faptul că ilustrația mea posedă capacitatea de a ilustra în parte și suficient. Să observăm întâi imaginea.

Să luăm următoarele trei afirmații, observând imaginea: „Mărul este pom.”, „Părul este pom.”, „Dudul este pom.”. Constatăm că afirmațiile și imaginea conțin două aspecte. Primul este că există o esență împărtășită numită pom, care există prin sine, un concept general, abstract. Al doilea lucrul și cel mai evident este faptul că avem de a face cu trei lucruri diferite: mărul, părul și dudul. Astfel, este normal să spui că „Mărul este pom”, dar la fel de normal este și să spui că „Mărul nu este păr.”. Așadar, pomul este esența (ousia) în care subzistă toate formele concrete (ipostasurile) care îi corespund (măr, păr, dud etc). Într-un mod asemănător, Dumnezeu este o Ființă (esență) în care subzistă trei Persoane (ipostasuri). A se observa și imaginea de jos.

Evident, imaginea este preluată din natură și nu are echivalent în lumea ființelor vii, însă ideea care se vrea exprimată este că toate cele trei Persoane posedă în comun Ființa, fiind una în voință și în atributele dumnezeirii, dar distincte în sensul că posedă anumite particularități personale, mai ales atunci când vorbim despre Trinitatea iconomică (rolul și relațiile în Trinitate în raport cu creația, în mod special în vederea planului de mântuire). Spre exemplu, Tatăl este nenăscut, dar Fiul este născut din Tatăl, născut nu făcut. Sau, Fiul se întrupează, Duhul Sfânt nu s-a întrupat. Exemplele pot continua pentru a arăta distincțiile dintre persoanele divine în cadrul Trinității și specificul fiecăreia în parte.

Dacă nu ați citit cele trei articole precedente pe aceeași temă, acestea pot fi accesate în următoare ordine: Doctrina despre Trinitate (partea 1: limbaj și definiție); Doctrina despre Trinitate (partea 2: fundamentul biblic); Doctrina despre Trinitate (partea 3: cristalizarea doctrinei); Doctrina despre Trinitate (partea 4: definitivarea doctrinei).